Ce se întâmplă dacă nu mori când ți se spune? Ce se întâmplă dacă ți se amână moartea? Ajunge, poate, să ți se pară darul cel mai de preț. Moartea.

"Și tu de ce l-ai dat moșneagului? De ce?" îl întreabă prăbușitul Oedip pe Cioban (Eugen Titu). De ce nu l-ai dat morții când era de dat, de ce nu te-ai încrezut în ce vezi și în ce auzi? De ce nu l-ai omorât? Acest DE CE a fost pentru mine, pentru simțurile mele, momentul de vârf al spectacolului, al jocului zeesc al lui Claudiu Mihail – Oedip. De ce ai crezut în hazard și nu în determinare? De ce te-ai lăsat pradă posibilului și nu certitudinii? Speranței și nu faptei? Acesta este momentul în care Oedip m-a luat definitiv de partea lui, ca actor, ca personaj, ca idee. Este momentul în care povestea își dezvăluie versanții, iar Inocența ia locul Puterii. Ba chiar, hotărârea Ciobanului îmi pare încununarea gândirii Iocastei. Ea – Iocasta –, Ramona Drăgulescu, mi-a sunat ca vocea perfect armonizată cu nădejdea seacă. Vocea clară contra îndoielii, contra întrebării, contra grijii. Voce a încrederii oarbe, Iocasta se joacă în faldurile speranței iraționale până la prăbușire. SĂ ȘTII sau SĂ CREZI? De ce-ul care leagă două sensuri de cunoaștere se dezvăluie în spectacolul Naționalului craiovean drept subtila pârghie a balanței justițiare.

Și brusc, toți am fi vrut să-i cărăm crucea dacă ar fi avut. Dar, probabil preponderent creștini, am rămas stâlpiți, mișcându-ne doar după cum ne ghidau mâinile știute, dar nevăzute ale lui Declan Donellan. Să zicem cum se zice, că noi, publicul, eram tebanii sau corul. Noi, publicul, am fost (în)locuiți de Tiresias feminin, care a urcat pe scenă direct din inima auditorium-ului, într-o reluare dramatică a reinventării noastre ca spectatori-printre-actori. Noi am fost cei care i-am deschis drumul lui Tiresias. Noi cu mundaneitatea noastră justițiară. Noi, cei care am intrat cititori orbiți în spațiului teatrului. Tiresias a fost mintea noastră inflexibilă și categorică. Iar forța copleșitoare a Tamarei Popescu – Tiresias ne-a încredințat în orbirea noastră. Și am rămas osândiți să luptăm și noi până la final cu propria noastră nesiguranță. Copleșiți, inadecvați, crezând și neștiind. Am rămas să ne facem loc, să ne lungim gâtul să vedem mai bine, să ne ferim din calea furiei, să ne prosternăm în fața durerii oricum absurde. Am rămas să vânăm jocul, să vânăm momente în care se construiește cutare sau cutare emoție. "Poftim, privește!" parcă auzeam când mă nimeream foarte aproape de câte un actor. Și priveam ba cu sfială, ba cu sete, ba cu smerenie, ba zel.

Știutor, încredințat, orbit și renăscut, Oedip iese nevinovat în lume și se îndepărtează de noi, de ochii noștri încremeniți. Iar noi rămânem să batem din palme în fața cortinei de fier. Eu aplaud, la câțiva centimetri de cortina metalică, îndoindu-mă de gestul meu asurzitor și ambivalent. Nu sunt foarte sigură că fac la rândul meu ce trebuie să fac. În fapt, niciodată nu mi-am reprimat atâtea reverențe ca acum, pe scenă, tremurând pe granița dintre lume și vis, dintre joc și hazard, dintre speranță și îndoială. Vreau cu tot dinadinsul ca zgomotul aplauzelor să străpungă metalul.

traducere George Fotino

Oedip Rege de Sofocle

Distribuția: Claudiu Mihail, Ramona Drăgulescu

Vlad Udrescu, Tamara Popescu, Alex Calangiu

Nicolae Vicol, Iulia Colan, Angel Rababoc, Raluca Păun, Eugen Titu, Corina Druc

Traducerea tragediei: Theodor Georgescu și Constantin Georgescu

Regia: Declan Donnellan

Scenografia: Nick Ormerod

Asistență de regie: Laurențiu Tudor

Asistența de scenografie: Adelina Galiceanu, Petri Ștefănescu

Muzica: Cári Tibor

Din spectacol fac parte actorii colaboratori: Ovidiu Cârstea, Bruno Noferi, Ioana Andone, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Petri Ștefănescu, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru, și copiii Ioana Vicol și Romana Vicol.

Consultant dramaturgie: Haricleea Nicolau

Spectacol recomandat persoanelor peste 16 ani. Spectacolul conține scene de nuditate fără conotații sexuale.

Spectacol itinerant în incinta teatrului / locuri exclusiv în picioare.