OPTm
nr.crt.

Jocs florals

Era un bloc mic și nou într-o poziție pe care n-o înțelegeam, pe o stradă îngustă al cărei nume m-a atras imediat. Închiriaserăm două studiouri pentru o săptămână: hol – holișor adică, baie, mai mult holișor și, când am ajuns în living, m-am oprit pentru că am dat de televizor. Apăsarea butonului de pornit televizorul era de fiecare dată un moment extrem de important oriunde ajungeam pentru că făcea legătura cu alte locuri și cu alte gesturi.

R. dezinfecta cu spirt tot ce găsea, M. și T. erau în studioul geamăn de lângă al nostru, iar eu am aprins televizorul, pentru că ăsta era primul lucru pe care-l făceam. Știam că suntem toți nervoși și obosiți și M. spusese că s-ar putea să ne întoarcem în București dacă nu găsim la timp ceva mai ca lumea de închiriat pe termen lung, eu vociferasem: da' toată lumea se descurcă, iar răspunsul fusese: ei, uite că noi poate nu, vezi bine că nu.

Nu știam de fapt dacă vreau să stăm sau să plecăm: eram abia de zece zile în Barcelona și nu-mi dădeam seama dacă-mi place sau dac-aș putea să rămân sau nu, nu înțelegeam mare lucru din oraș și eram tot timpul nervoasă pentru că ceilalți erau nervoși.

Am pornit televizorul și am văzut-o pe Mariana, nimerisem direct la o telenovelă pe care o văzusem la începutul liceului, când mi se spunea că doar babele se uită la așa ceva, când uram aproape tot, mai ales școala, așa că telenovela asta mi se păruse singurul lucru frumos din lume, pentru că n-ar fi trebuit să mă uit la ea.

Era deja spre ultima parte pentru că Mariana asta apărea târziu de tot în serial, nici nu era vreun personaj principal, dar tot îmi plăcuse de ea pentru că eram în perioada în care îmi plăcea să mă uit la actrițe frumoase și să-mi spun că eu sunt ele: ea și ea și ea, toate care mi se păreau frumoase eram eu.

A început publicitatea și R. nu știa de ce rămăsesem așa și mă uitam ca mâța în calendar. A zis să inspectăm balconul: era lung, îngust, gol și mirosea încă a nou. Stăteam la etajul unu, iar jos creștea un lămâi și nu mai văzusem vreunul așa înalt și adevărat, ca și cum eram sigură că lămâile apar direct în lăzi sau săculeți, și pe urmă am văzut blocul lipit de al nostru, într-un unghi imposibil, și coșul de baschet la care arunca un arab.

Zilele următoare, de câte ori ne întorceam acasă, vedeam oamenii din blocurile vecine, toți așezați afară, pe scaune de plastic albe, toți străini, majoritatea arabi, și toți se uitau la noi și eu mă gândeam la cartea lui Abdelkader Benali, Nunta la malul mării, pentru că și acolo apăreau scaunele de plastic și atunci mi se părea o mare descoperire scriitorul ăsta.

Dimineața am privit lung plăcuța cu numele străzii: Jocs Florals și am zis uite, sună ca-n română aproape. Nu știam de ce se cheamă așa, știam doar că stăm într-un bloculeț care fusese ridicat cu forța într-un spațiu minim, doar ca cineva să câștige niște bani pe seama turiștilor, și parcă toată strada se revolta din cauza apariției lui. Nu-mi era clar dacă lămâiul ținea de blocul nostru sau de cel vecin, dar era clar că al lor era coșul de baschet pentru că băteau mingea acolo toată seara, parcă așteptând să apară cineva să le zică să nu mai facă zgomot și ei să-și arate enervarea împotriva existenței blocului. Lămâiul îmi plăcea și pentru că tocmai văzusem The Lemon Tree și încă aveam în cap imaginea cu Salma Zidane (îi reținusem numele mai mult datorită fotbalistului), palestinianca ce trebuie să lupte cum poate pentru dreptul ei.

Mai era și un garaj care se deschidea ușor, cu telecomandă, și, dacă uitam să închidem ușa imediat în timp ce scoteam câte ceva din mașină, vecinii își ridicau imediat scaunele albe și se apropiau cu tot cu ele până la garaj să vadă ce-avem noi, ăștia care stăteam în blocul care apăruse fără ca ei să vrea.

M-am așezat pe balcon, făceam cu ochiul lămâiului și citeam despre Jocs florals. Era un festival de poezie din secolul al paișpelea în Tolosa de Llenguadoc. Scrisesem și eu niște poezii, un fel de cópii după Neruda, pentru că văzusem filmul Il postino. Printre jurații concursului trebuia să fie un străin care să iubească într-un fel Catalonia. Aș fi putut fi și eu, mi-am zis, doar că de fapt nu iubeam Catalonia și nici poezia în general, doar pe-a lui Neruda. Erau premii cu nume frumoase, am stat mult cu privirea fixată pe numele lor: La Flor Natural se oferea pentru cel mai bun poem de dragoste: cu puțină transpirație aș fi reușit să scriu unul pentru că iubisem deja cu niște ani în urmă, când aveam părul roșu și eram gata să mă mut în Antalya și să vând suvenire. Din cum se uita iubitul ăla la mine ar fi putut să iasă poemul câștigător, mi-am spus. Al doilea premiu era L'Énglantina d'or și-mi suna și mai bine, îl voiam și pe ăsta: era pentru un poem istoric, chestii patriotice, și aici credeam c-aș fi reușit pentru că nu ratasem o olimpiadă de istorie în liceu, toți se băteau să stea lângă mine la orele de istorie, și aș fi băgat și o lămâie în poemul meu istorico-patriotic, asta ar fi fost sublim, o știam. Și mai exista un premiu: La Viola d'or i d′argent pentru poemul despre valori spirituale. Îl voiam și pe el.

În fiecare zi vizionam apartamente care mă speriau: majoritatea erau la parter și curtea interioară era plină de gunoaie aruncate de la etajele de sus, așa că îmi plăcea tot mai mult studioul din Jocs Florals, doar că mi se părea că e la sute de kilometri de centru, că e mult prea scump și că vecinii arabi se apropiau tot mai mult de noi, cu fiecare oră, exact ca-n povestirea aia în care casa e încet-încet ocupată și cuplul se tot retrage.

Până atunci eram sigură că unica sursă a nefericirii mele era Bucureștiul și că totul o să fie bine dacă sunt într-un oraș cu mare, dar acum nu simțeam că s-ar fi schimbat ceva. Nu intram în vorbă cu oamenii, deși știam limba, îi etichetam imediat: erau catalanii get-beget, majoritatea peste șaptezeci de ani, scrobiți și cu obiceiuri care la noi nu erau comune: luau cafeaua dimineața la cele mai fițoase cafeterías, stăteau cu trabucul în gură și mângâiau un cățel-jucărie cu fundiță în creștet. Și pe urmă erau femeile de serviciu și cele care aveau grijă de bătrâni. Toate erau latino, mergeau în uniforme pe stradă și nu știam dacă e o mândrie sau o umilință, toate erau mici-mici și solide, le vedeam spălând geamuri și râzând cu vânzătorii de la legume-fructe.

Pe strada noastră, de fapt a lor, nu trecea niciun latino, parcă aveau cartierele împărțite și aici erau arabii doar. Era o atmosferă de pândă, văzusem filme în care abia așteptau cel mai mic prilej să treacă la atac.

Într-o zi s-a nimerit să fiu singură afară: ceilalți o luaseră înainte, eu nu prea voiam să ies, până la urmă m-am răzgândit și m-am trezit în mijlocul străzii. Era după-amiază, era o liniște caldă sau o căldură liniștită și încercam să par sigură pe mine, dar cu coada ochiului vedeam deja câțiva vecini, printre care băiatul care bătea mingea lângă lămâi, cum mergeau la câțiva pași în spatele meu. Eram bună la alergarea de viteză, ieșeam mereu printre primii în liceu, dar erau băieți și m-ar fi ajuns, aș fi putut să-mi văd de drum, dar m-am întors și am încercat să le zâmbesc. Le-am zis în spaniola mea școlărească: De la festivalul roman Floralia vine numele, știți, nu? Zeița Flora... e un nume tare frumos, cunoașteți pe cineva cu numele ăsta? Festivalul avea circ și gladiatori, concursuri de poezii și dansuri, dar care e legătura cu strada, adică de ce tocmai strada asta se cheamă așa, voi poate știți? Sunteți arabi, nu? Sigur e vreun poet printre voi, uite, un Omar Khayyam sau poate un Rumi. S-au uitat curioși la mine și băiatul care bătea mingea lângă lămâi de obicei a bătut mingea lângă mine și a început să recite în arabă, nu înțelegeam niciun cuvânt și-i zâmbeam.

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).

Echipa
Arhiva
PRINT 30⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Proza Alexandrei NICULESCU se apleacă asupra misterelor cotidiene, autoarea povestind cu discreție despre legăturile nevăzute, adeseori de iubire, dintre personaje confuze, derutate de absurdul jocului, prinse în imaginarul unui vast cartier de blocuri.

Doina RUȘTI

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

 

LITERA, bpc, prefață de Iulia Micu, 2022

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

 

Premiile FICȚIUNEA

- Premiul Ficțiunea pentru cel mai creativ artist vizual a fost acordat lui Bogdan Farcaș  - pentru rolul Florin Iespas, din lungmetrajul Neidentificat (r. Bogdan Apetrei).

- Premiul Ficțiunea pentru cel mai creativ scriitor a fost acordat lui Liviu G. Stan - pentru romanul Salamandre, Litera, bpc, 2021.

- Premiul Ficțiunea pentru personalitatea artistică a anului a mers la Horațiu Mălăele, recompensat pentru implicarea în numeroase zone ale ficțiunii (film, teatru, carte, desen).

Juriul

  1. Doina Ruști - scriitoare

  2. Adriana Irimescu - actriță

  3. Andrei Boncea - producător de film

Carte distinsă cu Premiul FICȚIUNEA

LITERA

Săptămâna viitoare suntem în vacanță. Merităm, nu?

 

Copyright © fictiunea.ro