Muzeul Literaturii Române îmi stârnește multe amintiri, mai ales celălalt sediu, din bulevardul Dacia. Cel mai des mă duceam acolo, la terasă sau la Groapă, și-mi aduc aminte de prieteniile de-atunci, de scriitorii care stăteau singuri la masă, voioși, de cei în trecere, care veneau doar să-ți dea cărțile lor, de vorbăreți, certăreți sau vedete. Ne sărutam des, nu era întâlnire la care să nu te pupi cu toată lumea de prin grădina aia, cu toate că nici măcar nu le știai tuturor numele.

De departe masa cea mai mare era cea unde îi găseam întotdeauna pe Groșan, Ofelia Creția, Ioan Cristescu, Buduca, uneori Costi Stan, Ioana Crăciunescu, actori, pictori etc. — masă la care se râdea continuu, nu mai știu din ce cauză sau să spunem că n-am chef să povestesc, căci acolo totul era cu destinatar cunoscut.

Dacă nu era loc la masa aia, plecam, nu concepeam să stau în altă parte. Acolo l-am cunoscut pe Țepeneag, acolo am dat primele autografe reale și am avut prima dispută, cu Buduca, pe care eu am luat-o în serios.

Groșan avea obiceiul să citească cu voce din volumele primite. Se puneau note pe stil. De multe ori veneau actori care transformau totul în spectacol, cel mai frecvent Florin Zamfirescu și Adrian Titieni, Cătălina Mustață.

Uneori apăreau și poeții douămiiști sau alți scriitori foarte tineri, dispăruți din lumea literară.

La o masă stătea Cristescu, actualul director al Muzeului, pe-atunci tânăr muzeograf, care își scotea biroul în curte. Din când în când făcea pauze, venea la masa lui Groșan și ne împărtășea tot felul de planuri.

Erau apoi scriitorii care veneau doar în vizită, din când în când, ca să ia temperatura vieții literare. Între ei, Gheorghe Crăciun, George Bălăiță, dar tot acolo am stat pentru prima oară de vorbă cu Constantin Țoiu, scriitor generos, care m-a primit cu căldură, iar altădată am stat la taifas, în fața Muzeului, cu Mircea Horia Simionescu. Era bolnav, îmi amintesc că avea un baston alburiu. Nu trecuse mult de la apariția romanului Fantoma din moară (2008). Voia neapărat să mă cunoască, a spus suntem puțini scriitori buni și mi-a spus niște lucruri atât de măgulitoare, încât am tăcut, statuie mută în stradă. Scriitorii mari sunt întotdeauna generoși, am avut ocazia să mai întâlnesc și alții, dar niciodată o persoană atât de caldă ca acest prozator minunat, care se află în admirația mea pentru ingeniozitate, talent, scânteie epică.

La Groapă m-am împrietenit cu mai mulți scriitori din generația mea, cu Aldulescu, Adina Kenereș, și mai tineri, ca Daniel Bănulescu, Luminița Marcu, Costi Rogozanu, Gârbea, Bogdan Popescu, Ionuț Chiva, considerat în vremea respectivă un talent cert, unii veniți din provincie ca să-și lase volumele nou-apărute. Așa i-am cunoscut pe Dan Lungu, Radu Pavel Gheo. Acolo am taifăsuit cu Daniel Vighi, cunoscut în vremea studenției, și cu Bogdan Lefter, care tocmai îi făcuse lui Vighi o prezentare elogioasă.

Tot pe la Muzeu, pe stradă, l-am cunoscut pe Breban, prozator mare, poate că cel mai important, și, desigur, generos. De la Muzeu și până la sediul de-atunci al Uniunii, aproape că știa totul despre mine. Grăbit, cu întrebări scurte, fără să-ți dea timp de gândire. După aceea l-am vizitat acasă, pentru că Breban e și-acum unul dintre puținii scriitori cu ușa deschisă oricând, pentru oricine.

Țoiu, Mircea Horia Simionescu și Breban erau, pentru mine, intangibili. Vârfuri ale prozei românești, scriitori în fața cărora nu puteai să vii cu mici îndrăzneli de debutant. Faptul că m-au primit cu atâta căldură, că au vorbit bine despre romanele mele și mi-au spus lucruri pe care nici acum nu le pot repeta fără jenă, a contat enorm. Nu era doar o laudă. Era semnul că fusesem văzută.

Lângă Muzeu era vestitul chioșc-librărie, o incintă labilă, unde găseai orice revistă & cărțile editurilor mici. Acolo ne aduceam volumele nou-apărute, pentru cronici în revistele Uniunii. I le dădeam lui Soviany, mereu amabil, care avea rubrică la Luceafărul. În chioșc m-am cunoscut cu Gabriela Adameșteanu, cu Nora Iuga, aflată în drum spre Viața Românească, la Stoiciu. Tot aici m-am împrietenit cu Paul Cernat, care avea să devină criticul literar cel mai important pentru mine. M-a susținut mereu, a scris cel mai elogios despre romanele mele. Adeseori trecea pe la chioșcul de la Muzeu, cu Bianca Burța-Cernat, și ea una dintre prietenele mele.

Humanitas. Polirom

Mai multe despre lumea scriitorilor