Aveam cinci ani. Un salt din întuneric în spatele meu și o amenințare cu arma. Glumesc. Nimic de felul ăsta nu mi s-a întâmplat, nici în copilărie și nici mai târziu; mai mult, de copil chiar am îndrăgit armele, jocurile de acțiune și tot ce însemna jucărie motorizată – mașinuță, avion, motocicletă.

Am avut o copilărie fericită, pe care mi-am petrecut-o în Ploiești – orașul care pentru mine a rimat mereu cu bucuria. La fel de mult, precum armele și motoarele, îmi plăceau caii și plimbările în căruțele țiganilor care treceau adesea pe lângă bloc; îmi plăceau atât de mult încât o aduceam pe bunica la exasperare cu disparițiile mele subite de acasă pentru ore în șir. Îmi spunea că eram neascultătoare și rea, că la început îi era teamă că aveau să mă fure țiganii, dar că pesemne și ei vedeau cât de neastâmpărată eram, de mă tot aduceau înapoi. Era felul ei de a-mi spune cât de mult însemnam pentru ea, nu aveam noi nevoie de cuvinte mari.

Nu am avut nevoie de ele nici când, peste ani, bolnavă de cancer în stadiu terminal, bunica m-a rugat să-i fac ceva încât să plece mai repede, să nu se și să nu ne mai chinuie. "Ți-am stricat vacanța la Roma, încă e timp s-o rezolvăm și să poți să pleci". "Nu plec nicăieri, vacanța mea ești tu, așa cum ai fost de când mă știu". De atunci, de câte ori văd căruțe trase de cai mă gândesc că până la urmă a avut dreptate, doar că cea furată a fost ea. Și i-aș spune să fie rea, măcar puțin, acolo unde e, poate așa ar aduce-o cineva înapoi.