Citind poezie contemporană, descoperim că există legături între "cireșe", "muște", "mofturi" și "softuri". Citindu-l pe Ghe Adacor, ne dăm seama că este perfect plauzibilă asocierea dintre "gândul distanței" și imaginea atât de banală a unui om care, oricât ar fi de "fermecător", "în acest moment/ mănâncă ce mănânc și eu". Iluzii, idei de versuri pentru poemul ideal sau o simplă porție din cireșele amintite mai sus? În definitiv, nici nu prea contează.

Tot ceea ce ne interesează este că imaginea unui bar în care "clienții beau fără să le pese" îi trezește lui Ghe Adacor fiorul poetic prin sau din care împletește "Straturi" prozodice ce se adaugă poeziei de azi.

Nu ne deranjează să găsim, cu vreo patru versuri mai sus, aluzii la "o gumă de mestecat prinsă-ntr-un sărut" – perspectivă prea puțin estetică –, din moment ce imediat după aceasta citim încântați poate cele mai în vogă sfaturi ale vremurilor actuale: "crede în tine, fă ce îți place". Să ne lăsăm speriați de continuarea ce trece de la optimism și încurajare la aluzii, la "schizofrenie" sau la fatidicul "mă ștergi de pe listă"? Mai bine ne-am lăsa amuzați de tonul vădit avangardist al poetului preocupat de două datorii epocale: una, către "economia mondială", pe care a văduvit-o de "două ore de muncă" și cealaltă, la fel de catastrofală, întruchipată de "ascuțitoarea [nerestituită] colegei de bancă".

Ironie gratuită sau umor sarcastic? Din nou, nu prea contează, în această lume în care "nervii au înlocuit nervurile" și "așteptarea vieții" a devenit echivalentă cu "așteptarea morții". Deja întrezărim, în aceste frânturi de manifestare poetică, amprentele unei gândiri filosofice, profunde, ce pare că își găsește o supapă în umor, simțind probabil la intensitate maximă sufocarea produsă de o lume dură. O lume în care "suntem doar noi și cuvintele care se nasc gravide". Altfel spus, chiar dacă solitudinea ne apasă, păstrăm speranța imaginației, a cuvintelor care transmit idei și a ideilor care se multiplică și ne ajută pe noi, bieții "mineri ai întâmplătorilor", să uităm măcar din când în când că "am dezvoltat chipuri de oțel", sub comanda unui "stăpân nemilos". Timpul? Destinul? Însuși omul ca specie marcată de trei repere care mai mult limitează: "drumurile zilnice, datoria, rostul".

Până la urmă, din fiecare vers ce nu mai pare deloc facil ori dictat de hazard, irupe un strigăt mocnit de protest față de temnița care ne poartă și pe care o purtăm în noi, cei "vinovați pentru că simțim vinovăție". Vinovăție pentru că am îndrăznit să "urcăm în vârf" fără să ne mai uităm în jos, pentru că, după ce am căzut, am ajuns să purtăm "haine pe care scria ură", pentru că suntem "prea eterni" și în același timp, "prea actuali".

Pe scurt, un paradox, o oglindă în care se reflectă poetul care empatizează cu noi pentru ca, în următoarea secundă, să ne arunce în față inesteticul propriei murdării; murdăria noastră, dar și a lui: "o cititorule, seamăn al meu, gunoi al meu". Al nostru, al lumii, al poetului contemporan care nu este "nici scriptor, nici DJ", ci un "veșnic elev/ un om cu mulți dumnezei", sfâșiat între paradoxuri ("Un om cu mulți dumnezei/ moșteniți de la mama/ înjurați de tata").

"Uite albul sfârșitului", uite o mostră din arta poetică atât de revoluționară a lui Ghe Adacor, uite cum ajungem să ne întrebăm: chiar este "un vers simulat mai adevărat decât emoția unui copil?". Nu avem voie să ne ducem întrebarea până la capăt, pentru că "cine se comportă urât nu primește desert" și, mai presus de orice, "o întrebare este o spirală". Până unde să mai continuăm?!