Aprilie e prima lună din zodiac, acoperă zodia Berbecului, o zodie cu care, de altminteri, nu comunic foarte bine. Dar e vorba în cele ce urmează de 4 aprilie, zi care atât în istoria României, a lumii în general și a vieții mele înseamnă foarte mult. Să le luăm pe rând.

În 4 aprilie 1944 a avut loc teribilul bombardament anglo-american, în urma căruia a căzut Teatrul Național, Calea Griviței a fost făcută praf, bucureștenii probabil că au simțit atunci pe pielea lor ce înseamnă războiul. Mulți habar nu aveau de faptul că armata noastră trăise coșmarul de la Cotul Donului, precum și multe altele. Viața românului mediu și nesimțit nu era aproape prin nimic afectată, am fi trăit așa mult și bine, dar, cum se spune, timpul nu mai avea răbdare...

Tot în 4 aprilie, dar peste cinci ani, în 1949, lua ființă Alianța Nord-Atlantică. A fost măsura de extremă urgență pe care Washingtonul a impus-o, dându-și seama că, fără a strânge rândurile cum trebuie, toată Europa va cădea sub dominație sovietică. Infiltrările comuniștilor erau în Occident extrem de eficace, iar rezultatul nu putea fi decât unul singur. Cu un an în urmă, din aceleași considerente, demarase planul Marshall, de peste zece miliarde de dolari, pentru a sprijini același Occident abulic și dezorientat și a se împotrivi astfel presiunii staliniste.

Tot în 4 aprilie, dar în 1977, la o lună de la cutremur, aveam eu s-o cunosc pe Raluca Vasiliu. Nu vă speriați, nu am de gând să fac o confesiune sentimentală, care, evident, ar avea farmecul ei, dar nu e cazul aici. Sunt un sexagenar înăcrit, care nu mai vrea s-o facă pe adolescentul. M-am jucat destul cu o așa-zisă tinerețe, aceasta pentru a camufla realitatea, dar vârsta nu te iartă și te ia de gât. Cu toate acestea, memoria rămâne vie și abia așteaptă cel mai firav prilej pentru a se revărsa asupra ta ca o ploaie binefăcătoare.

Am cunoscut un om fără de care eu nu aș mai fi cel de acum. Desigur, puteam fi o persoană mult mai inteligentă și mai bine realizată, dar asta e cu totul altceva. E tot un fel de istorie contrafactuală, hai să ne închipuim cum ar fi fost dacă...

Grație Ralucăi Vasiliu, studentă și ea la limbi străine, am cunoscut oameni care altfel nu ar fi apărut în viața mea. Am cunoscut un univers formidabil de idei, am simțit cum poate să circule prin inimă fiorul credinței. Se spune că, în general, femeia e aceea care te ajută la un moment dat să-ți învingi inerția, dacă erai apatic, ea te trezește din somnolență, ea scoate din tine omul ignorant. Suntem ignoranți fiindcă ignorăm comoara din noi înșine. Ăsta-i adevărul. Am trăit lucrul acesta și de aceea nu mai am cum să mă îndoiesc. Asta-i până la urmă dragostea. Îl iubești pe acela care reușește să te propulseze, adică așază sub tălpile tale trambulina care, printr-o singură zbatere, te aruncă departe. Încă o dată, aici nu e vorba de performanță, cum mulți sunt tentați să creadă. Uneori, asemenea întâlniri, pe termen lung, se pot dovedi nefericite. Adică, ți s-a părut atunci că ți-au făcut bine, dar, cu timpul, constați că nu au fost ceea ce ai sperat. După ce și-a încheiat rolul, Raluca a dispărut. Și-a urmat viața care îi era undeva scrisă. Bunăoară, dacă ne-am întâlni acum pe stradă, probabil că am trece unul pe lângă altul. Nici măcar nu ne vom saluta. Evident, nu ne vom întâlni deoarece ea trăiește actualmente în Regatul Unit și eu tot în RSR. Vine rar în țară, unde nu mai are pe nimeni. Tatăl ei, Radu Vasiliu, un poet eminent, dar complet necunoscut, doarme somnul de veci în cimitirul Pantelimon 2, iar mama, Cela, care a lucrat o viață în Radiodifuziune, e îngropată în cimitirul sefard de pe Viilor. Ea a ajuns o persoană extrem de credincioasă, afirmând că, dacă are biserică, nu-i mai trebuie altceva. Se pare că în străinătate ajungi mai apropiat de credință decât dacă rămâi în țară. Așa și noi doi am parcurs drumuri diferite. Ea, plecată de aici, a câștigat un atașament ortodox formidabil. Eu, rămas aici, am pierdut și puținul pe care-l aveam. Drumuri disjuncte, dar cu atât mai semnificative. Nu știu care dintre noi se va duce primul pe lumea cealaltă. Și, desigur, nici nu știu dacă pe acolo ne vom întâlni, corpuri glorioase.... Eu, cel puțin, și cu un minut înainte de moarte, mă voi gândi la ziua de 4 aprilie...