OPTm
nr.crt.

Poveștile și teroarea

Pelerin singuratic al generației '90 și titan al realismului mistic, Dan Stanca este unul dintre cei mai prolifici romancieri români contemporani, trudind cu hărnicie nemțească la un edificiu epic ce acoperă mai bine de 30 de ani. Dan C. Mihăilescu descrie cu exactitate plurivalența sa năvalnică: "Dan Stanca este cel mai dostoievskian (și eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar. De peste trei decenii se luptă narativ cu demonismul, erezia, vinovățiile năucitoare și ispășirile halucinante. Indiferent că-i vorba de mistică, politică, sexualitate, de ocultism, legionarism, alcoolism, alchimie, gazetărie, simbologie sau guénonism, el alcătuiește frenetic scenografii fantaste, șubrezite de ispite abisale, inițieri morbide, deprimism hipnotic, hierogamii și hierofanii delirante. Proza lui pare că rivalizează sufletește cu lupta biblică din Vadul de la Peniel."

În acest siaj tematic se înscrie și cel mai recent roman al său, "Înainte de întuneric" (Ed. Litera, 2021). Un vortex naratologic ce forează în subiecte extrem de delicate, cum ar fi trecutul legionar al României sau mișcarea intelectuală ortodoxă a "Rugului Aprins" de la Mănăstirea Antim, dar și infernul carceral comunist. Facem, de asemenea, și-un popas în zilele Revoluției din '89 și sfârșim în prezentul nostru distopic, în plină pandemie. Toate aceste falii istoriografice traversează în mare parte memoria hagiografică a lui Luca Milescu, personajul-ax al cărui arhetip din realitate corespunde regretatului Marcel Petrișor, unul dintre ultimii mărturisitori ai lagărului comunist, decedat recent.

Sfat: nu căutați cu penseta prea multe picanterii din viața acestuia, căci nu în sens biografic s-a folosit Dan Stanca de chinul fostului lider al AFDPR.

"Înainte de întuneric" se deschide tolstoian (finalul tulburător al romanului este pe măsura începutului, veți vedea de ce), cu ultima zi de viață a lui Luca Milescu, aprinzând fitilul de thriller printr-o splendidă propoziție de început: "Nici cu o zi înainte de moarte, Luca Milescu nu și-a presimțit sfârșitul." Trecutul și prezentul se topesc apoi într-o melting pot în care istoria își exhibă sucurile otrăvitoare, conținutul sibilinic de teroare. Filosoful Leszek Kolakowski, unul dintre cei mai reputați istorici ai curentelor revoluționare, a găsit o definiție cuprinzătoare și memorabilă a băilor de sânge din veacul XX: "secolul în care diavolul s-a întrupat în istorie". În extensia acestei transfigurări, Dan Stanca realizează o narațiune-diamant în fațetele căreia personajele se reflectă când posedate de extaze luciferice, când copleșite de milostivirea pronietoare. Confiscat mnemonic de icoana Arhanghelului Mihail de la Mănăstirea Neamț și de-o icoană din copilărie a Fecioarei Maria, Luca Milescu începe să se confunde treptat, printr-un soi de dedublare detectivistă, cu mitul monarhului ascuns, teoretizat de Vasile Lovinescu, în timp ce restul personajelor (scriitorul Horia Săndulache, torționarul Mirel Mierloi, Dionis Milescu, Alberta Ferugia, Jana Vâlcu etc.) gravitează ezoteric în jurul lui sau, mai precis, în jurul cercului extins al lumii sale interioare, ca siluete psihopome, ca prevestiri oarbe ale morții ce-l așteaptă.

Narativ, Dan Stanca a optat pentru o tehnică robustă în amalgamarea planurilor temporale, zgârcită vizual, dar magmatică textual, cu ramificații îmbelșugate eseistic în ipostazierea contextului epocal. În altă ordine de idei, imaginați-vă textul ca având structura unei celule nervoase. Ca și-n alte romane ale sale, introspecția neogotică, cablată la stilul indirect liber, taie ca laserul în metastazele de stricăciune ale naturii umane. Coroborate hipnotic prin omnisciență, toate acestea generează o unitate alegorică ce se ghidează rar după tracțiunea psihologică a gândurilor, folosind în schimb o dinamică a consecințelor duhovnicești.

Foarte interesantă în ficțiunea lui Dan Stanca mi se pare nebulozitatea detaliilor arhitecturalo-arhitectonico-urbane, ca și când totul s-ar petrece într-un decor bidimensional în care casele, mobilierul sau străzile sunt geometric marcate cu creta, iar singura tridimensionalitate aparține ființelor. Ca-n "Dogville" al lui Lars von Trier.

La un moment dat, în roman este pomenit numele Sfântului Siluan Athonitul. Și asta m-a dus cu gândul la un citat ce poate servi drept busolă tensiunii teologice pe care o degajă Luca Milescu. Citatul este din "Mistica vederii lui Dumnezeu" și-i aparține Sfântului Sofronie Saharov, care a fost ucenicul lui Siluan Athonitul. "Omenirea, în persoana lui Adam, a suferit o cumplită alienare, care zace la temelia tuturor celor ce i-au urmat. Căderea Strămoșului a fost o catastrofă de dimensiuni cosmice. E necesar pentru noi să ținem seama de acest lucru ca să înțelegem mersul organic (ca să nu spun logic) al dezvoltării ce se exprimă în forme politice, dar care apare în esență sub formă duhovnicească: «cu moarte veți muri» (Fac. II, 17), de focul care este gata să ne devoreze. La boala lui Adam, generațiile de mai târziu au adăugat multe alte boli, așa încât întregul trup al omenirii, «de la talpa piciorului până la creștetul capului este acoperit de răni și vânătăi care supurează» (Isaia 1,6)." Acesta este "vizorul intelectual" prin care Luca Milescu pare a percepe realitatea istorică a umanului, prinsă ca într-o menghină între cele trei forme ale memoriei la care se referă Paul Ricœur, după cum subliniază foarte bine Cristina Bogdan în prefața romanului: memoria împiedicată, memoria manipulată și memoria obligată, toate trei supunându-se unui magnetism belicos, cel dintre uitare și iertare.

"Poveștile nu au nicio noimă dacă nu absorb teroarea noastră", spune romancierul Bill în "Mao II" al lui Don DeLillo. Ei bine, zona labirintică a acestei apoftegme o tatonează "Înainte de întuneric", care nu este doar un roman crâncen, eruptiv și excelent despre Genealogia Răului, ci ne reamintește și-un adevăr elementar al literaturii, pe care adesea îl rătăcim printre calcule editoriale mai mult sau mai puțin meschine. Care adevăr? Acela că marea literatură poate prinde o tornadă într-un pahar.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Copyright © fictiunea.ro