De multă vreme nu am mai citit un roman la granița dintre real și supranatural, care să nu-mi dea senzația de artificial. Căci Isus din întuneric al lui Radu Găvan reprezintă pentru mine un imaginar construit milimetric, cu atenție pe detalii și cu intrări și ieșiri din scenă incredibile. Ceea ce a realizat în cartea lui reprezintă o metaartă, o artă despre artă în profunzimea ei, un tablou care nu știi unde se relevă, în mintea personajelor sau într-un spațiu magic. E ca o premoniție lansată de niște clarvăzători care au acces la o lume diferită, dar esențial apropiată de a noastră. 

Și nu aș vrea să merg pe a relata subiectul romanului creat de Radu Găvan, căci a tot fost dezbătut în diferite recenzii și conferințe, ci m-aș opri asupra tematicii și a simbolisticii. 

Isus din întuneric (scris intenționat fără doi i) aduce în literatură o multitudine de elemente care se nasc în timp ce îl citești. Istoria personajelor se schimbă pe parcursul lecturii, neavând nici ele habar cum se vor regăsi la final. Amadeu, un simbol al celor două lumi, al binelui și al răului, este protagonistul greu încercat de soartă. El caută să-și afle menirea. Fără tată și fără chiar imaginea existenței lui, în care mama îi respinge constant întrebările legate de el, devine un detectiv obsedat de originile lui. Iar lumile în care intră sunt la limita dintre normalitate și nebunie. Tablou cu câini devorând o femeie capătă contur în realitatea în care se regăsește, poeme care au rolul de a-l arunca de pe linia normalității fix în perioada creșterii sale, sensibilitatea sa dusă până în pragul sfințeniei, care ajută la crearea muzicii rock, un mijloc de a defula frica de a nu fi acaparat de rău, sunt doar câteva elemente care se rup din peisajul construit de Radu. Suicid combinat cu omor, alb și negru, viața la granița dintre lumi, reprezintă demența pe care un scriitor contemporan o pune pe hârtie. Și nu am cum să nu remarc ușurința schimbării perspectivelor. Iar dincolo de ele domină emoția și credibilitatea. Simți durerea protagonistului, empatizezi cu ea. Când îi e bine te bucuri pentru el, când are dorințe maniacale ești și tu acolo cu el și îi dai dreptate. Aceste elemente și nu numai îl fac pe autorul romanului un scriitor atent la arta lui. 

Căci nu este nici pe departe una ușor de abordat, în roman regăsindu-se diferite chei de interpretare. De la cele mistico-fantastice, cu elemente de bestiar, până la cele realistice ce țin de interacțiuni socio-culturale și artistice.

Radu Găvan a reușit să mă surprindă la nivelul discursului, asupra fenomenologiei scrierii unei opere (fie ea muzicală sau literară) și a viziunii asupra artistului modern. Aș spune că Isus din întuneric conține unele dintre cele mai faine fragmente despre scriere creativă pe care le-am regăsit până acum în vreun roman. De la pagina 199 până la 205 avem parte de o reprezentare a scriitorului în acceptațiunea lui, văzut ca un om care, parafrazând, pornește la drum legat la ochi în dorința de a experimenta senzația de întuneric. Dacă reușești să exprimi spațiile în așa fel încăt să faci un nevăzător să le perceapă atunci te poți numi scriitor. Iar autenticitatea și forța cu care scrii e necesar să fie a ta, trecută prin filtrul tău interior, prin carnea și sângele tău, nu pastișate.  

Isus din întuneric este mutatis mutandis opera rock a unui înger îndrăcit, căutând să-și explice destinul, obișnuit cu suferința și din a cărui furie își poate crea arma sau arta.