Înainte de a primi recomandarea femeii din magazin, trăiam o viață monotonă. Pe scurt, lucram pe șantier, asta, deși absolvisem Literele. Ironia sorții...? Eu sperasem la un "Șantier" á la Mircea Eliade, dar m-am regăsit printre betoane, printre cuie, printre ciocane, printre patente, printre fiare, printre cofrage etc., etc. Obiecte dintr-acestea pe care le găsești la raionul "lucrează din greu". Zis și făcut. Lucram din greu pentru a primi la finalul unei construcții... câțiva lei. Trebuie să recunosc, ca meseriaș, se câștigă bine în construcții, chiar foarte bine. Păcat că eu eram meseriaș de litere, sau nu? Vorba muncitorilor: când primești banii la finalul unei opere (sic!) nu te mai doare nimic – nu te mai doare piciorul pe care ți-a căzut o grindă de fier, nu te mai doare coloana de la sacii de ciment pe care i-ai cărat până la etajul 7, nu te mai dor mâinile de la barosul de 10 kg cu care ai bătut n țăruși în pământ pentru a sprijini un cofrag, până și splina, care se inflamase de la 100 de bucăți de țiglă duse pe scară, își revenise. Exemplele vindecărilor miraculoase pot continua la nesfârșit. Banii, ce medicament pentru durerile fizice! Pe mine, însă, mă durea altceva... nu era o durere fizică, ci, mai degrabă, simțeam că ceva îmi este furat. Poate avea legătură cu acel obiect pe care mi-l recomandase... Aici, poate acum, tu vei aduce o critică societății contemporane, sau destinului, sau divinității, sau mie (că scriu aceste rânduri), și de ce nu, chiar ție celui/celei care citești. Când în realitate, ficțiunea, vă spun, nu se află doar în paginile de litere, ci oriunde, chiar pe un șantier. Pentru mine, orice zi de muncă pe șantier era experimentată ca o formă acută de ficțiune. Ba mai mult, trăiam o trans-ficțiune, întrucât, din nevoi mai mult sau mai puțin știute, transportam tot bagajul cu personaje și cu acțiuni romanești în cotidianul șantieresc. Deseori mă regăseam în ipostaza de a dialoga cu personaje celebre, asta deși băteam piroane la 10 m înălțime. E reversul unui destin dezacordat, aș spune. De la șantier fugeam la litere și viceversa – o călătorie nu atât exterioară, cât mai ales interioară; o călătorie care s-a lăsat cu multe bătături. Dacă recunoști imediat versurile: Is this the real life?/ Is this just fantasy?, atunci, cu sigurnață, vei înțelege suntele pe care destinul meu dezacordat le fredona la granița dintre cele două meniri. Câtă armonie...

Eram unde altundeva decât într-un magazin de construcții, cred Dedeman, din zona Gării. Trimis de șeful de echipă să cumpăr niște cărămidă pentru a mă construi. Pardon, să construim o casă. Trecând fiecare cărămidă prin mâinile-mi pline de... cerneală, și acum îmi amintesc, eram la a 123-a bucată, o ființă numai ochi – ("care te băgau în mormânt") – îmi șoptește ceva, despre un obiect magic pitit la raionul diverse. Mă uit în jur, nimeni nu reacționase în vreun fel, semn că doar eu o auzisem, doar eu o vedeam. V-am spus, era o femeie din care numai ochii contau.

M-a luat de mână ca pe un copil și mi-a indicat un obiect incredibil, citindu-mi caracteristicile lui – tip: HB; utilizare: rezidențial; lungime: 245 mm; utilizare pentru: lemn, tâmplărie, construcții; suprafața de lucru: zidărie, lemn, beton, metal; material: lemn; tip lucrare: semi-profesional; greutate: 0.02 kg. Cât de banal ca o atât de incredibilă ființă, mai mult fantomă, să îmi recomande un creion de tâmplar! Am omis să spun că citisem recent un roman, cu un personaj la fel de subtil, care avea abilitatea "de a intra șerpește în gânduri străine"; ea cunoștea povestea din spatele poveștii, deci, cu siguranță, și pe a mea. Amintindu-mi de această istorie ficțională, nu aveam cum să nu mizez pe recomandarea primită acum de la "personajul" meu.

Am luat cărămizile, dar și creionul magic așezat strategic deasupra urechii-mi drepte... ca un meseriaș. La casa 13, se scanează cărămizile, însă când să întind și creionul, casierița se uită pierdută la mâinile mele. Doriți dezinfectant? E invizibil, cugetasem eu în acea clipă. Mă uit de jur împrejur, dar însoțitoarea mea dispăruse. Cu un gest stângaci îmi pun creionul înapoi deasupra urechii. Ce pălărie frumoasă aveți, îmi spune din nou casierița. E clar, creionul e invizibil.

Nici pe șantier n-a remarcat nimeni că aveam un creion. Deja m-am obișnuit cu ideea că e magic. Ce ușurare! Pentru cei care ați fost pe șantier știți cum e o zi de lucru, cum sunt distribuite sarcinile, cum se începe dimineața cu o cafea și se termină cu 1... 9 beri. La pauza de masă mă retrag lângă o stivă de scânduri de 15X2,5 cm; erau proaspăt rindeluite, având textura unor foi albe. Tentat, iau creionul cu gândul de a scrie ceva. Însă, când să îl apropii de lemn, începe să deseneze, iar treptat o hartă imensă mi se întinde în față. Era ceva amplu, un oraș, cu străzi și clădiri, cu grădini și un lac, la margine. Totul îmi era cunoscut, nu mi-a fost greu să descopăr chiar și magazinul de construcții, ochii mari ai femeii care îmi dăruise creionul, el însuși, distinct, pe un raft, apoi am descoperit camioneta, drumul și șantierul, iar în cele din urmă locul în care eram, siluetă măruntă, împietrită în fața unei hărți colorate.