Roman al schimbării, înnoitor și profund, Ulise a fost piatra de încercare a generației 80, când James Joyce (1882-1941), scriitor irlandez de limbă engleză, a intrat în conștiința culturală româneasca, prin arhitectura labirintică în interiorul căreia atât de închistații optzeciști, puteau să-și trăiască exhibițiile. 

A fi citit Ulise în traducerea lui Mircea Ivănescu era un act de glorie.

După volumul de povestiri Oameni din Dublin și după romanul autobiografic Portret al artistului în tinerețe, Joyce scrie Ulise (1922), una dintre cele mai importante creații ale secolului, atât prin mesaj, cât și prin mixtura stilistică, prin discursul personajului, surprins în starea sa genuină. Iar dincolo de tot, Joyce are același spirit critic și aceeași înclinație spre satiră ca și înaintașul său, J. Swift.

Subiectul urmărește o zi din viața lui Leopold Bloom. Acțiunea, plasată în Dublin, se deschide cu un episod, aparent fără legătură cu acțiunea romanului, și care are rolul invocației din epopeea antică: dimineața celor trei tineri – poetul Stephen Dedalus, studentul Mulligen, viitor medic, și englezul John Eglinton, venit în Irlanda să studieze tradițiile și folclorul. Cei trei boemi amintesc de atmosfera balzaciană (din Iluzii pierdute); locuiesc într-o clădire veche, cu turn, pe malul mării, într-o dezordine absolută, iar dimineața lor începe cu o stare de mahmureală, urmare a unei nopți agitate. Acest amănunt este semnificativ, pentru că amețeala care cuprinde toate personajele romanului este asociată cu o imagine din Odiseea homerică – marea ca vinul negru (epi oinopa ponton) –, devenită apoi laitmotivul narațiunii, emblema unei lumi amețite, imprevizibile, aflată în pragul întâlnirii cu sirenele...

În acest fragment, Stephen atrage atenția, în mai multe rânduri asupra numelui său, făcând trimitere la încărcătura retorică a romanului. În elenă, ho stephanos înseamnă coroană (podoabă de elogiere), dar este și numele unui vestit discurs al lui Demostene – bijuterie oratorică și  un elogiu convingător al onoarei și al democrației. Aceste sensuri atenționează cititorul în legătură cu situația generală a Irlandei, iar pe parcursul romanului, ideea se completează cu alte aluzii asemănătoare.

Stephen spune în acest prolog că are o teorie despre Shakespeare (anume că marele Will se reîntoarce acasă după o absență de o viață), teorie reluată în punctul culminant al romanului.

Restul acțiunii se concentrează în jurul personajului Leopold Bloom, considerat francmason și în general suspect și care este fiul unui evreu (mort în mod dezonorant, prin sinucidere, la vârsta de 70 de ani). Personajul este urmărit de-a lungul zilei de 16 iunie, 1904: după ce pregătește micul dejun pentru soția sa, se duce la ziarul la care lucrează, apoi la o baie publică, la o înmormântare, aude despre o naștere, trece din nou pe la ziar, își petrece câtva timp într-un bar, își ridică de la post-restant corespondența secretă, se întâlnește cu Stephen la bibliotecă. Urmează prânzul, plimbarea pe țărmul mării, apoi rătăcește printr-un cartier rău-famat, apare din nou Stephen Dedalus și împreună merg într-o bombă ordinară, frecventată de marinari, de unde pornesc, în fine, spre casa lui Bloom.

Ziua lui Leopold se derulează într-o monotonie desăvârșită, dar fiecare moment devine un eveniment epopeic. De pildă, înmormântarea lui O’Dignam este prezentată evocativ, în imagini care amintesc de moartea unui erou grec, în fraze ritmate sau în hexametri dactilici. Treptat, se dezvăluie întreaga mizerie a decedatului – un bețiv cu o casă de copii, care a trăit în cumplite neajunsuri. Toată ziua lui Bloom este umplută cu astfel de evenimente, transfigurate în termeni eroici. Personajul lui Joyce este o ființă mediocră: un intelectual ratat, care ține o rubrică neînsemnată la un ziar, iar zilele sale seamănă între ele, căci în fiecare dimineață pleacă de acasă și peregrinează prin oraș până târziu, pentru ca soția sa, Marion, să-și poată întâlni în liniște amantul.

Romanul propune numeroase trepte de receptare, de la mesajul național, la cel estetic; Bloom este evreu de origine, simbol semnificativ al celui fără țară, izgonit de acasă, acuzat de masonerie sau de lipsa virilității, așadar un exilat, în mijlocul lumii sale. El ilustrează condiția irlandezilor, aflați într-o continuă stare de așteptare, străini la ei acasă, rătăciți în propria lor lume. Aluziile la situația Irlandei sunt numeroase; personajele discută despre confuzie, libertate, fac trimiteri la rolul Angliei în Europa. La un moment dat, după o lungă și dezlânată dezbatere asupra politicii externe (asupra posibilității ca Olanda să distrugă Marea Britanie), Dedalus spune: țara nu ne-o putem schimba. Să schimbăm subiectul. Inerția generală, amețeala personajelor exprimă o stare de spirit pe care Joyce încearcă s-o risipească prin mesajul romanului său.

În altă ordine, Ulise pledează și pentru ideea că fiecare clipă din viața unui om  este o aventură, fiecare este un Ulise rătăcitor sau rătăcit. De aceea construiește narațiunea pe schema Odiseei homerice: toate evenimentele mărunte din existența lui Bloom sunt asociate cu cele din drumul lui Ulise, iar el este numit, cu o metaforă homerică, înțeleptul Bloom, după cum Dignam este comparat cu Ahile, căci iute era de picior pe landele mărăcinoase. Această mitologizare a cotidianului, devenită apoi o modă în proza contemporană, încearcă să coboare eroicul în planul existenței neînsemnate, căci, în consens cu filozofia secolului, simplul fapt de a supraviețui reprezintă un act de curaj.

De asemenea, Joyce insistă pe amănuntele vieții instinctuale: Bloom își începe ziua cu tabieturi banale, autorul descriind, de exemplu, fiecare gest ce însoțește toaleta de dimineață, personajul fiind "explicat" prin plăcerile fiziologice, prin preferințele ascunse (citește cărți de duzină și se delectează omenește cu reviste deocheate etc), prin secretele nevinovate (face corespondență cu Martha – o necunoscută al cărei nume l-a selectat din ziar). Tot astfel, Marion Bloom (Molly) trăiește cu voluptate într-o mizerie cumplită (ținându-și sub pat oala de noapte lângă care zace același roman, deschis la o pagină de nedepășit.

Încercare subtilă de psihanaliză, romanul este, în acest sens, și o demonstrație a ideii că omul trebuie înțeles prin raportare la tabieturile, obișnuințele meschine, stereotipiile  de comportament, viața sexuală, obsesii și complexe.

În plan estetic, Ulise dezvoltă ideea că marele artist se reîntoarce în locul nașterii sale, ca și Shakespeare. Respectiv, opera trebuie să transmită până la urmă moștenirea tribului, într-o formulă universală, absolut nouă, capabilă să impună nu doar creația, ci și mentalitatea în care s-a format un om. Orice poveste este o aventură (o odisee) și o întoarcere inevitabilă la Pașenca (ar zice Tolstoi), la matrice, la modelul de bază.

(Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2006)