Gust de cafea și un iPad pe masă. Imaginea perfectă a zilelor solitare în care prezența altora e binevenită.

Murmurul de voci, zgomotul produs de mașinăria de cafea și ciocnirea ușoară a paharelor la atingere trezește în mine dorul după bucuriile simple, după dorința de a privi viața stând într-o încăpere în forfotă, de a ieși din cochilia confortabilă a solitudinii.

Muzica instrumentală din fundal cu notele ei nostalgice îmi amintește de momentele demult lăsate în trecut, dar trezite de o reminiscență palidă; de dragostea ce odată mă făcea să tresar de emoție, să visez, să cânt, dar care a lăsat frânturi dureroase după ce s-a stins. S-a stins nu de bună voie, căci niciodată nu aș fi renunțat la ea, ci din neglijență, compromisuri și egoism. Din lipsa de iubire, iubirea adevărată așa cum e ea descrisă în 1 Corinteni 13.

Un îndemn scris pe câteva board-uri din interiorul cafenelei: “Bucurați-vă întotdeauna" - de ce a fost, ce este și va fi.

Clienți cunoscuți care dau “bună ziua" la intrare și imediat sunt recunoscuți și primiți cu zâmbet larg, la o vorbă cu barista, ca între prieteni.

Stau pe scaunul rece de la perete și privesc pe fereastră la trecătorii înfrigurați, care își așteaptă rândul să intre în cafeneaua plină. Iar eu, când scriu, când beau din latte-ul cald, încercând să las să se imprime în mine acea senzație de viață clocotindă, ființa-mi încă cuprinsă de prima melodie, care mi-a adus aminte de acea iubire.