După ce am întors ultima filă a noului roman al lui Orhan Pamuk, am căutat pe Google insula pe care se petrece acțiunea – cum era posibil să nu fi auzit niciodată de o insulă-națiune aflată în Mediterana de Est, undeva între Creta și Cipru? Ei bine, insula respectivă, cu numele de "Mingheria", nu există decât în paginile noului op al scriitorului turc.

Roman istoric – fie el și al unei istorii ficționale –, "Nopți de ciumă" este un text care înglobează o intrigă polițistă, alături de elemente autoreflexive, imersiunea fiind garantată de harul de scriitor al lui Pamuk.

Povestea începe în 1901, odată cu izbucnirea unei epidemii de ciumă bubonică pe insula Mingheria, teritoriu otoman și microcosmos al "bolnavului Europei" (cum era numit Imperiul în decădere de presa vremii): pe insulă locuiesc musulmani turci alături de greci ortodocși și occidentali. După izbucnirea epidemiei, Sultanul îl trimite pe inspectorul-șef al sănătății publice, Bonkowski Pașa, pe insulă. Cineva îl ucide pe inspector și, în siajul lui, cel care va lupta cu ciuma și cu intrigile politice de pe insulă va fi Prințul Consort Nury Bei. Acesta sosește pe insulă alături de soția lui, Prințesa Pakize, pe ale cărei scrisori trimise surorii ei din Istanbul se bazează întreaga narațiune.

Romanul lui Pamuk are personaje, intrigă și decor, toate elementele unui roman clasic; din când în când, autorul postmodern ne aduce aminte că este vorba de ficțiune.

Până la urmă, insularii își vor declara independența față de Istanbul, trecând prin episoade de conflict etnic și religios (toate pe fondul ciumei care răpune din ce în ce mai mulți mingherieni). Se simte plăcerea lui Pamuk de a chestiona câteva aspecte importante, în timp ce scornește intrigi politice, asasinate, confruntări armate și revoluții: ce este naționalismul (pe atunci, motivația eroilor-patrioți, astăzi o chestiune asociată mai degrabă extremei drepte) și ce înseamnă o națiune?

Aflăm că romanul e scris de Mina (stră-strănepoata lui Pakize) în 2017, pornind de la scrisorile lui Pakize și alte surse, Pamuk devenind de-a dreptul ludic prin mecanismele literare folosite. Însă totul drapat în haina literaturii de calitate: peisajul insulei e descris reiterativ, descrierile par a conjura aceeași nostalgie care a făcut celebre cărțile în care Pamuk scrie despre Istanbulul său melancolic.

După răscoale, lovituri de stat și transferuri de putere, împușcături și intrigi țesute de spioni, ciuma părăsește insula devenită de-acum o națiune independentă. Urmează un nou episod în care Pamuk pare a face comentarii "la ordinea zilei": limba mingheriană este impusă cu forța în școli, simbolurile noii națiuni trebuie venerate de cetățenii săi. Aflăm apoi că insula Mingheria este recunoscută drept stat suveran de ONU în 1947, că în anii ‘80 se instalează un regim opresiv militarist și că în prezent este un țărm frecventat de turiști, un loc la fel de modern ca orice altă destinație de vacanță.

În ultimul său roman (care, cred eu, nu este și cel mai bun roman al său), Pamuk pare pasionat de perspectivele meditației asupra nașterii unui stat, cu tot ce implică aceasta. Este, până la urmă, o meditație politică pentru care insula ficțională Mingheria este mingea ridicată la fileu: de aici, Pamuk poate să interogheze asupra victoriilor, neajunsurilor, eroilor și erorilor la care se supune, inevitabil, orice formațiune statală, și mai ales una care este surprinsă în chiar durerile facerii. Poate că, la nivelul perspectivei biografice, ar fi locul să pomenim de fricțiunile cunoscute pe care scriitorul le-a avut cu regimul iliberal de la Istanbul.

La sfârșitul cărții, Pamuk se introduce, ca vechii pictori, în tabloul narativ: povestea a ajuns până la urmă la el, ca ultim receptor al istoriei insulei. Evidența că avem de-a face cu un scriitor redutabil ne-o arată tocmai faptul că, în ciuda întâlnirii cu astfel de trucuri postmoderne în nenumărate texte, finalul reușește să ne emoționeze cu privire la soarta acestui tărâm care n-a existat niciodată altundeva decât în imaginația scriitorului.