Diminețile rostogolite prin ceață, dinspre linia orizontului alunecând lent spre țărm, cu soarele încă iluminând printre fâșii semitransparente de nori, erau tot ce își dorea acum. Pășea pe stabilopozi, cu pas săltat, sprinten, zgribulită, cu ochii mereu spre cer, nu spre muchiile dintre ei, știind bine că s-ar putea împiedica în orice secundă. Încă o entorsă sau fractură ți-ar mai trebui acum, nu te potolești niciodată!, auzea vocea mamei de cândva răsărind acum odată cu soarele palid, cețos, metalic, o stranietate de lumini reci, ca de multe ori în decembrie pe coasta mării. Venise iarăși aici, dintr-o atracție lăuntrică nedefinită, exact în locul unde se pare că se înecase cu patru ani în urmă Walter, un jurnalist local, oarecum renumit, bun soț și tată de ani de zile, avea o fată ce-i semăna cap-tăiat și un băiat timid și închis în el, ca și tatăl său. Privea prin vârtejurile de apă făcute de valuri și încerca să-și închipuie cum de a fost atunci posibil ca Walter să se lase cufundat și înecat, deși prietenii spuneau că fusese un bun înotător și cunoștea bine zona, aici era locul lui preferat de înot, la o distanță oarecum sigură de micul golf, de care se îndepărta doar cât să se simtă liber în larg. Îl chemase mirajul apelor fără sfârșit, își spuse Alma.

Cunoștea bine sentimentul, îl trăise de nenumărate ori, tentația adâncurilor, atracția depărtărilor, linia aceea unde marea întâlnește cerul, spre care visa mereu să se înalțe. Sau să se cufunde în mare, până se pierdea complet în adâncuri. I se și întâmplase într-o vară, nici nu-mplinise 22 de ani, o zi de august furtunoasă, în care intrarea în mare era interzisă, salvamarii erau alertați de valurile vijelioase și înalte chiar și foarte aproape de țărm. Privea fascinată învolburarea aceea vinețiu-plumburie a cerului și a mării deopotrivă, o forță magnetică, imperioasă, maiestuoasă, precum a apelor, pornea parcă din lăuntrul ei și, fără să mai țină seama de vreun pericol sau vreun risc, a țâșnit și s-a aruncat în valuri cu o bucurie spărgându-i sternul în fascicule de lumină. Marea era nemiloasă, însă, ce se vedea de pe țărm era mult mai intens și mai amplu, în timp ce încerca să se cufunde sub creasta valurilor teribile și să înoate pe sub ape. Tatăl o învățase să înoate așa, ca peștii, își putea ține respirația chiar și 2-3 minute, ajunsese la performanța asta înotând verile, aproape zilnic, ca un delfin, cum glumea adesea. Nu se temuse niciodată de furtunile marine. Nu se temea de nimic, de nimic altceva decât de incendii. Dar în ziua aceea de august a flirtat de-a dreptul cu moartea și cumva știa asta, adâncul durerii ei era mai ucigaș decât furtuna. Valurile însă nu ținuseră seama de sufletul ei îndurerat. Și s-a trezit luată brusc și aruncată, izbită, adâncită, nu mai avea cum să se opună, era ea și marea, un soi de luptă absurdă, complet inegală, nu-i venea a crede că nu mai reușea nici pe sub ape să se strecoare, că o lăsau puterile, că ar fi putut muri acolo, atunci, în ceea ce iubea cel mai mult pe lume, nu mai putea nici privi, se simțea ca o bucățică de plută azvârlită în toate părțile, la-ntâmplare. În câteva secunde, deși îi păreau fără sfârșit, și-a acumulat toate energiile vitale pe care le mai simțea, a zvâcnit, a săgetat un val, s-a strecurat pe sub el și a prins un vad bun, a înotat ușor, nu simțea nici fir de spaimă, știa că va învinge, va reuși, era destul de aproape țărmul. Știa că vrea să trăiască, nu să moară. Nu atunci, nu așa. Și a ieșit pe țărm, sub ochii îngroziți a celor câtorva oameni care zbierau la ea:

— Măi, fetițo, tu n-ai minte, erai să mori! N-ai văzut steagurile?! Că e interzisă azi scăldarea-n mare? Ți s-a urât cu viața! Părinții tăi știu ce faci tu aici?

Auzea toate vocile alea ca dintr-o transă, înțelegea și nu-nțelegea totodată de ce o priveau așa îngroziți și furioși, în fond nu făcuse rău nimănui. Nici măcar ei însăși. Da, știa că ar fi putut muri așa, din imprudență sau neputință, în câteva secunde, corpul i s-ar fi pierdut în larg, poate chiar acolo unde marea întâlnea cerul, probabil nu l-ar mai fi găsit nimeni după câteva căutări zadarnice, nici nu ar mai fi contat. Oricum, ar fi plâns-o doar ai ei și încă o mână de oameni, la nici 22 de ani câți oameni să te poată jeli cu-adevărat? Și-apoi, nici nu ar fi fost nevoie de îngropări, cavou, cimitir. Soborul de preoți ar fi fost sobor de pescăruși sau albatroși. Hai că n-ar fi fost cea mai mare tragedie din lume! Dar nu, nu le-ar fi făcut asta alor ei, durerea asta fără limite nu o meritau, niciun părinte nu o merită. Oamenii de pe plajă o urmăreau curioși, parcă să-i oprească vreo altă încercare de aruncat în mare. Nu înțeleseseră nimic. Ea nu-și dorise să moară, ea-și dorise să simte intens, infinit de intens, viața și marea, forța lor indestructibilă. Dar nu avea cum să le spună asta, nu avea niciun rost, cum de multe ori alegea să tacă atunci când oamenii înțelegeau din perspectiva lor sau doar straturile vizibile ale existenței, ale experiențelor.

Dar în ziua aceea de-nceput de septembrie când se-necase Walter, nu fusese nici fir de nor, darămite furtună, dimpotrivă, fusese o zi toridă, o arșiță grea, abia respirabilă, soarele pârjolea totul într-un aer dens ca la gura unei sobe universale. O zi de incendii, nu de furtuni, își amintea Alma că fusese atunci. Nimeni nu înțelesese ce se întâmplase. Erau cu toții la plajă, Walter, Crina, soția lui, și cei doi băiețandri, ca în multele zile obișnuite de vară, voioși, jucăuși, bine bronzați după deja peste șaptezeci de zile de stat la soare ore-n șir. Nimic nu prevestea tragedia. Adevăratele tragedii nu se pot prevedea sau preîntâmpina, e o lege a firii, doar omul nu acceptă aceste adevăruri, își spuse Alma cu o anume mâhnire, chiar dacă limitările acestea îi erau cunoscute parcă dintotdeauna. Walter citea pe șezlong de vreo două ore continuu, abia respirând, Boussole, de Mathias Enard, cumpărase romanul, recent apărut, în primăvara trecută din Paris, când fuseseră într-un weekend prelungit, să ducă și copiii la Disney, că-i înnebuniseră de tot cu asta, întrebându-i de zeci de ori când vor merge și căutând pe youtube continuu filmulețe de la Disney. Îl izbise pasajul acesta, pe care i-l arătase și Crinei, dar ea era prea molatecă de la arșiță și îi aruncă într-o doară:

— Las’ că mi-l citești diseară, înainte de somn.

— OK, îi răspunse el morocănos că exact pasajul ăsta atât de răvășitor pentru el ea nu voia să-l audă atunci.

Exact în pasajul acesta era ceva ce-l definea de când se știa și pusese acolo un semn de carte, un fir de buruiană găsit prin nisip. Din ziua aceea, Crina îl citea și recitea de câteva ori pe zi. Ca pe o mantră. Negreșit. De patru ani. Negreșit. Încercând să descifreze mesajul, ultimele cuvinte ale lui Walter către ea, cu o vinovăție amară că, în loc să-l asculte și să stea la povești cu el pe marginea sensurilor, ea alesese să rămână în toropeala și moleșeala aia teribilă. Pasajul morții. Îl transcrisese pe o tăbliță, în camera ei de lucru, unde de atunci petrecea aproape toate zilele și nopțile, exceptând momentele cu copiii, în care trebuia să fie vie: "De ce sunt pornit împotriva lui Wagner în seara asta? Poate e influența busolei lui Beethoven, cea care arată estul. Wagner e zâhir, aparența, sinistrul Occident gol. El blochează râurile subterane. Wagner e un baraj, odată cu el pârâul muzicii europene își iese din matcă. Wagner închide totul. Distruge opera. O îneacă. Opera totală devine totalitară. Ce ascunde el în sâmbure? Totul. Iluzia Totului. Cântecul, muzica, poezia, teatrul, pictura cu decorurile noastre, corpurile cu actorii noștri și chiar natura cu Rinul și caii noștri..."

Fiecare cuvânt devenise realmente obsedant pentru Crina. Le lua pe rând, le descompunea în sinonime, în tot soiul de nuanțe, căuta ce era încifrat în pânza de semnificații a fiecăruia. Busolă. Sinistru. Râuri subterane. Distruge opera. O îneacă... O îneacă. O îneacă. Înecul. Înecul. Înecul. De aici a pornit totul, de aici, de-asta s-a înecat!, încercă iar și iar Crina, plângând mută, încremenită, să poată cuprinde cu mintea și inima ce se declanșase în Walter în miezul acelei zile fatidice, atunci de a țâșnit deodată de pe șezlong, și-a pus labele și ochelarii de înot, i-a aruncat ștrengărește în fugă un pupic, i-a făcut cu ochiul, și a alergat spre mare.