În folclorul românesc nu se face diferența clară dintre șaman și magician, dar există alte distincții, făcute între vrăjitorul bun și rău, între vraci, doftor, bărbier și fermecător. Se vorbește adeseori despre magia bună și cea "neagră". Există de asemenea o magie domestică și una derulată sub protecția Bisericii (așa cum ar fi mult folosita carte a Blestemelor lui Vasile cel Mare).

În mod curent este acceptată teoria freudistă conform căreia în timp ce șamanul acționează căutând fluxul viu al unei comunități, vrăjitorul/magicianul nu este decât un șarlatan. Șamanul este doctorul și terapeutul unei comunități, în timp ce magicianul este un om inteligent, adeseori necinstit, capabil să manipuleze și să amăgească.

Din senin, în dimineața asta, m-am trezit cu un interes subit pentru scamator – pentru șarlatanul-actor. Și mi-am amintit o poveste, culeasă de Hașdeu, în 1885. Personajul principal este aici un hipnotizator pe care povestitoarea populară, o anume Liuba, din zona Severinului, îl numește comediant. Acesta vine într-un sat cu un spectacol care uluiește populația: un cocoș trage după el o buturugă imensă. Oamenii privesc fascinați această pasăre țanțoșă înhămată la o uriașă povară. În același timp, o fată vine din pădure, de unde culesese ca de obicei iarbă pentru gâște. Ea nimerește în mijlocul spectacolului și-și vede consătenii transpirați, transfigurați, cuprinși de extaz în fața unui cocoș. Era un cocoș cu pălărioară roșie și cizmulițe de marochin. Dar în afară de asta, nu exista niciun motiv de admirație, fiindcă pasărea trăgea după ea doar un pai. Nedumerită, îi întrebă pe spectatori care era motivul interesului lor, iar aceștia laudă imediat puterea artistului care mișcă munții. Fata ia peste picior spectacolul, trezindu-și consătenii din extaz. Ea ține morțiș să le spună că buturuga din imaginația lor nu este decât un biet pai. În lumina după-amiezii de vară, ochii lor vedeau altfel lucrurile, pentru că magicianul, care le luase banii pentru spectacol, avusese grijă să-i hipnotizeze. Numai fata aceasta scăpase. Magicianul, versat în arta spectacolului a înțeles imediat cum stau lucrurile și-a rugat-o pe fată să-i vândă iarba pe care o culesese din pădure. Cum prețul este bun, fata face imediat târgul. Dar în grămăjoara aceea de buruieni se afla și iarba fiarelor. Planta aceasta rară și atât de greu de deosebit între bălăriile obișnuite apărase mintea fetei. În tradiția folclorică, iarba fiarelor are multe atribute, printre care și pe acela de a întări caracterul celor care o culeg. Există nenumărate povești despre cei care dețin iarba fiarelor și care sunt în stare nu doar să deschidă toate ușile, dar mai ales să stea neclintiți, ca fierul, în fața obstacolelor. Or, fata nu știa ce culesese. Ea avea o armă invincibilă pe care numai ochiul magicianului o depistase.

Imediat ce-i vinde acestuia iarba, devine vulnerabilă.

Magicianul își exercită din nou puterea, hipnotizând-o de data aceasta numai pe ea. Fata are iluzia că se află în mijlocul unei ape, gata să se înece. Înfricoșată, începe să țipe, spre hazul general. În acest timp, magicianul și-a strâns la iuțeală catrafusele și s-a și făcut nevăzut.

Fata n-a aflat niciodată că între ierburile pe care le aduna din pădure se strecura uneori și atât de căutata iarbă a fiarelor. Pentru culegătoarea de plante, întâlnirea cu vicleanul magician nu fusese decât o întâmplare de care multă vreme îi va fi rușine să-și aducă aminte. Ea nu se întrebase niciodată pentru ce îi trebuiau acestui magician buruienile ei.

Povestioara aduce informații interesante despre comedianții itineranți și tipul de spectacol care satisfăcea curiozitatea generală, dar, în primul rând, creează un caracter de maxim interes pentru tema abordată aici. Din capul locului aflăm că este vorba despre un șarlatan, dar unul cu pretenții artistice, un comediant, cum bine îl numește povestitoarea, pe care nimeni nu-l crede deținătorul unor puteri supranaturale, dar al cărui spectacol este privit cu toată uluirea. Ca și astăzi, am putea spune. El este un fel Houdini, un fel de David Copperfield al acelui timp. Aflăm destul de repede că poate ține sub hipnoză întregul sat. Cel mai sigur, acest lucru se produsese sub impulsul unui fum halucinogen. Culegătoarea de ierburi, care pierduse începutul spectacolului, scăpase de această influență. Dar nu și de versatilitatea măruntului magician. Acesta îi acordă un tratament special. Probabil că sătenii au uitat curând de vizita străinului, însă cu siguranță nimeni n-a uitat pățania fetei, care avusese vedenii. Ea și-a pierdut credibilitatea. Putem presupune că nu era om în tot ținutul să n-o știe ca pe cea păcălită de un comediant.

Magicienii de acest tip sunt atestați din timpuri străvechi, iar în Europa medievală nu era târg în care să nu apară astfel de spectacole. În romanul Măgarul de aur, Lucius Apuleius descrie viața unor preoți-șarlatani, care ofereau un spectacol agresiv, tăindu-și brațele până când totul se înroșea în jur, în același timp făcând profeții și înșelând credința spectatorilor. Acești preoți se îmbrăcau cu haine femeiești și vorbeau cu voci subțiri, feminine. În cultura latină sunt pomenite deseori trupele de artiști-profeți și magicieni, care ofereau și spectacole, dar și satisfacția unor predicții sau acte uluitoare ca cel al comediantului nostru. Din această serie, i-aș aminti aici pe flautiști (tibicines), care acompaniau în mod normal sacrificiile religioase în Antichitatea romană. Cu toate că nu erau preoți, ei aveau un rol mare în cultul religios și le era dedicată o sărbătoare, la Idele lui iunie (13 iunie). Atunci pătrundeau în mare taină în cetățile romane în timpul sărbătorii numite Quinquatrus Minusculae. Dansatori, cântăreți, travestiți – cărora le erau de asemenea atribuite calități de vindecători. Vestimentația feminină evocă alaiul bacantelor, dar și impresia de carnaval și de manifestare minoră. Cam același rol l-au avut la noi călușarii, pe care Cantemir îi descrie într-un mod similar: "Aceștia se numesc călușari și se adună o dată pe an îmbrăcați în haine femeiești, poartă pe cap o cunună împletită din frunze de pelin și smălțată cu fel de fel de flori, își prefac glasul ca femeile, ca să nu fie recunoscuți și-și acoperă fața cu o pânză albă. În mână poartă toți săbii goale cu care ar străpunge pe loc pe orice om din mulțime care ar îndrăzni să le smulgă acoperământul feței."

În realitatea istorică, trupele de artiști-magicieni erau frecvente și călătoreau prin toată Europa. La București, de pildă, apar în anul 1798 trei francezi "comedieni", care primesc un fel de permis de liberă trecere din partea Domniei.

Frecvent, creat fără exagerări, magicianul-actor apare aici integrat într-o poveste cu elemente fantastice, în care accentul este deplasat de la scamator către iarba fiarelor, mai puternică decât chiar acest uimitor hipnotizator. Deși este de presupus că magicianul cumpără iarba fetei pentru a câștiga timp, dar mai ales pentru a se apropia de culegătoarea de ierburi, ca să-i aplice același tratament pe care îl servise și celorlalți săteni, totuși, povestea accentuează latura fabuloasă, aducând încă un element spectaculos, anume o plantă magică. Acest detaliu nu este doar un artificiu al deznodământului epic, ci exprimă încrederea în magie. Nici valoarea scamatorului nu este pusă la îndoială. Cu toate că este numit comediant, el este văzut și ca vrăjitor, capabil să-i inoculeze fetei pericolul înecului. El transformă în mod neașteptat comportamentul singurului său contestatar și nimeni nu se mai îndoiește de puterile sale. Caz clar de manipulare, prin schimbarea atenției generale de la un subiect (spectacolul cocoșului) către altul (fata isterizată), acțiunea scamatorului rămâne în memoria colectivă ca poveste uimitoare.

Omul are nevoie de astfel de acte, care-i hrănesc zona tenebroasă, iar scamatorul își exersează forța sa de sfinx al marilor încercări. Raportul dintre actor și spectator este aici cel dintre umbra și persona, ca să folosim terminologia psihanalizei. În viziunea lui Jung, umbra este "partea negativă a personalității", iar natura ei "poate fi dedusă din conținuturile inconștientului personal", arhetip pe care Jung îl face responsabil pentru emoțiile cu caracter obsesional.

În sensul acesta ar putea fi interpretat gustul omului pentru spectacolul senzațional, pentru actele extreme, pentru sânge și sex. Arhetip al dezechilibrului psihologic, omul exaltat, hipnotizat, luând parte la un ritual sau la un spectacol, poate fi asimilat cu umbra jungiană, mai ales că actele lui iraționale par puse integral sub imperiul emoțiilor. Magicianul-șarlatan rămâne în esență un artificiu, o ispitire, și, în termeni medicali, un stimul pentru pacientul aflat în plină nevroză și incapabil să-și recunoască starea de criză. Abia prin apariția acestei persona ideale, descătușată din tenebre, pacientul capătă imboldul de a expulza propria umbră, de a recunoaște în ea "o problemă morală". Persona nu are dimensiune biologică, dar are capacitatea de a bloca evoluția.

Atât timp cât misterul rămâne nedezlegat, și povestea întreținută de spectator va fi în "mișcare", amplificându-se, transformându-se, primind variante. Între tipurile de vrăjitori, scamatorul, magicianul-actor, ca și profetul sunt tipologii sociale care satisfac cele mai arzătoare laturi ale omului: curiozitatea, teama, credința.