
Revistă print și online

"Vanitatea e păcatul meu preferat", concluziona diavolul interpretat de Al Pacino în Pact cu diavolul (1997, r: Taylor Hackford). Orgoliu, ambiție, trufie, înfumurare – cum vrem să-i spunem. Asta pare să fie rețeta care l-a condus spre dezastru pe Alexandru Dumitrescu, directorul penitenciarului Pitești în timpul infamului "experiment" omonim. Din trufie pare să fi ajuns în sistem (căci nu avea nicio aplecare spre lupta de clasă cu dușmanii, fiind un simplu funcționar la poștă) și tot din trufie a rămas. A fost tentat să-l părăsească după vreun an, nemulțumit atât de neregulile sesizate, cât mai ales de perspectiva retrogradării din funcția de administrator al penitenciarului Ploiești. Dar superiorii lui i-au speculat ambiția și i-au propus conducerea unei alte închisori: Pitești.

Nimic nu îl recomanda pentru poziție. Absolvise zece clase și nu era un cadru de nădejde al partidului, ci, cel mai probabil, un recrut oportunist al vremurilor de după 23 august 1944. Dar era nevoie mare de cadre și el era înscris în partid. A fost suficient. La început a fost un simplu director de închisoare de drept comun, dar odată cu întețirea represiunii politice, ea a devenit suprapopulată și mizeră. Mai apoi, superiorii i-au cerut să supravegheze informativ deținuții politic. Nu a dat importanță și poate nu ar fi făcut nimic în acest sens, ca mulți alți directori de închisoare, dacă n-ar fi fost insistențele unui deținut sosit la Pitești în primăvara lui 1949: Eugen Țurcanu. L-a pus în legătură cu Securitatea din localitate, dar în scurtă vreme a atras atenția organelor centrale. Cu sprijinul direct al unor șefi din Securitate și Ministerul de Interne, Țurcanu a devenit personajul principal al închisorii, spre surprinderea directorului, care i-a observat transformarea dintr-un deținut supus într-unul foarte îndrăzneț, care își permitea să-i lovească pe alții fără teamă de consecințe.
Folosirea violenței pe scară largă a fost introdusă în Pitești de un oficial al Securității care funcționa sub acoperirea de șef de birou în cadrul Direcției Penitenciarelor. Dumitrescu știa însă că acesta îi raporta direct șefului Securității și s-a lăsat intimidat, ba chiar atras în acțiune, luând parte la primele bătăi. Lucrurile s-au schimbat după ce violențele extreme au împins două victime să-și ia viața, aruncându-se în golul dintre scări. Conștient de responsabilitatea pe care o avea, s-a îngrozit de cinismul celorlalți oficiali implicați și a amenințat la rândul lui cu sinuciderea. A refuzat să semneze în fals actele de deces, dar au făcut-o alții pentru el. Însuși ministrul adjunct de Interne, unul dintre coordonatorii acțiunii, l-a admonestat pentru reacțiile avute și a refuzat să ordoneze temperarea violențelor.
Încet, încet, directorul a devenit un proscris în propria închisoare, neavând voie să viziteze zonele în care se tortura. I-a fost frică să raporteze cuiva, pentru că li se spusese că toate măsurile sunt ordonate de Teohari Georgescu. Dar tot stresul l-a afectat cu siguranță. Și-a prevenit un cunoscut din închisoare să se ferească de colegii lui și să ceară transferul la Târgu Ocna (care era sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză). Pe un alt deținut l-a ferit de Țurcanu, care îi mărturisise că vrea să-l omoare. Și-a luat concediu medical vreme de patru săptămâni, dar lucrurile nu s-au rezolvat. Se pare că și-a descărcat nervii chiar și pe soția lui, care avea să divorțeze în vara lui 1950 după multe bătăi îndurate. Au încercat ulterior să se împace, ea ajungând să-l întrețină după ce a fost dat afară din serviciu. De ceea ce i-a fost frică nu a scăpat: nu doar că s-a îmbolnăvit fizic și a suferit tulburări neuropsihice, dar a fost și arestat pentru implicarea sa în fenomenul Pitești. Cercetat pentru rolul său, avea să fie condamnat la șapte ani de închisoare, dar a fost grațiat alături de colegii de lot aproape imediat după pronunțarea sentinței. Chiar și așa, a stat de partea cealaltă a gratiilor aproape patru ani jumătate, având dese momente de rătăcire și răzvrătire grobiană împotriva celor care îl păzeau.
Alin Mureșan (n. 30 aprilie 1983, Oradea) este un istoric român specializat în istorie contemporană, unul dintre cei mai buni cunoscători ai represiunii dictaturii comuniste. Este autor și co-autor al mai multe volume de specialitate, apărute la edituri importante din țară (Polirom, Litera, Manuscris). Best-seller-ul său, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, apărut în trei ediții print și o variantă de e-book, s-a vândut în peste 10.000 de exemplare de-a lungul anilor. Volumul colectiv Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism, a fost nominalizat la Premiile PEN România, Premiul Monica Lovinescu și Premiul Romulus Rusan. Cartea Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, editată împreună cu Clara Mareș, a primit marele premiu la Gala "Monica Lovinescu" în 2025. A lucrat vreme de 13 ani la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2007-2020), unde a fost pe rând, expert, șef de birou și director general, acumulând o importantă experiență de cercetare, dar și una administrativă. Are și experiența mediului privat, fiind fondatorul și președintele ONG-ului Centrul de Studii în Istorie Contemporană, prin care a inițiat și dezvoltat proiecte de popularizare a istoriei recente cu precădere în București, în perioada 2012-2022. A organizat școli de vară, ateliere, conferințe, expoziții, seri de gală, dezbateri și vizite în fostele închisori comuniste. Pasionat atât de cercetare, cât și de popularizarea rezultatelor sale, Mureșan a produs două filme documentare, pentru care a scris și scenariile: Demascarea(2011, regia Nicolae Mărgineanu) și În spatele cortinei (2013, regia Bogdan Mustață). De asemenea, a construit două platforme online, www.fenomenulpitesti.ro (aflat acum în reconstrucție) și www.comunism.ro. A colaborat o perioadă cu Editura Corint, fiind coordonatorul Colecției de Istorie (2019) și cu Editura Manuscris, unde a coordonat colecția seria Fenomenul Pitești. A sprijinit înființarea și organizarea Memorialului Închisoarea Pitești, atât prin organizarea Școlii de Vară "Fenomenul Pitești" (2012-2022), cât și prin contribuția la expoziția permanentă a Memorialului, al cărei co-autor este. Este licențiat în jurnalism (Universitatea "Babeș-Bolyai", Cluj Napoca), posesor al unui master în istorie contemporană (Universitatea din București) și al unui doctorat în istorie (Universitatea din Oradea). Este căsătorit din 2019 și are doi copii.