nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Proiectorat (2): Recunoaște că ești mistreț!

În Era Proiectoratului, nesiguranța e întărită printr-o tendință de rafinare a absurdului, adus din literatură în viața curentă. Un mod de supraviețuire, în societatea opresivă, de tip dictatorial, de exemplu, în comunism, printre altele, era și acela de a fi yes man, de a accepta orice absurditate. Circula chiar un banc despre omul bătut pentru că avea bască, apoi pentru că nu mai avea și așa mai departe. Autocritica începută în anii stalinismului ajunsese o fază elementară a vieții. Oamenii își făceau cu ușurință mea culpa pentru tot felul de motive închipuite, ridicole, adeseori împachetate în formule standard, gen: recunosc că n-am făcut totul – formulă stupidă, care acoperea un gol moral, dar acceptat prin mersul general al societății, în care nu puteai să fii atât de nebun, încât să te pui împotriva vântului. Acceptarea, autoînvinovățirea, aprobarea fără rezerve a unui șef tâmpit purtau un singur nume: a recunoaște că ești mistreț. A-ți asuma orice lucru, oricât de absurd. Bineînțeles, nimeni nu lua în serios asta, nu conta pentru nimeni.

În ciuda statutului ei formal, situația de a recunoaște că ești mistreț a creat o tradiție, aflată astăzi la temelia Erei Proiectoratului. Mai mult chiar, aș putea spune că s-a literaturizat. Un reper rămâne pentru mine în continuare vara lui 2012, așa cum am descris-o în romanul Mămica la două albăstrele. Printre altele, în acea vară s-a vorbit mult despre plagiat, într-o lume în care plagiatul devenise, de câteva decenii, o metodă învățată oficial, în școală. După postaciada, care l-a înlăturat pe Ponta din scena prezidențialelor, s-a impus definitiv istoria lui recunosc că sunt mistreț.

Desigur, lucrurile s-au rafinat. Nu mai vorbim acum doar despre o mea culpa formală, ci despre susținerea în masă a unei singure idei, a unui adevăr absolut. Fără deviații, fără să privim în sus. Dacă vezi că pe net există mai mult de două persoane care susțin că portocalele sunt albastre, nu te băga, nu intra în dispute. În scurtă vreme, în mod unanim se va vorbi despre pădurile de portocali cu fructe albastre, iar nu după mult, se va institui și legea ocrotirii acestor fructe.

Zeul opiniei-taifun, în ciuda artificialității ei, a dovedit că e nevoie de rețele organizate, iar lumea literară a răspuns cel mai bine la acest nou trend, organizându-se repede, prin hyperchat-urile sociale, care cereau nu atât talent literar, cât un minim exercițiu al scrisului. S-a vorbit despre mafie culturală, s-a vorbit despre grupuri de influență. Au apărut cărțile propulsate pe net și noua literatură impusă prin post-uri: topuri, număr de postări, like-uri achiziționate, fotografii etc. Literatura grupului combatant ori măcar... diferit. Nimeni nu se mai miră astăzi că un produs devine valoros doar pentru că poartă o mică etichetă pe care scrie grupul eșarfelor cu buline.

Curând, grupurile au impus reguli, între acestea, câteva aproape războinice, de netezire a istoriei. Aspiranții la câte un grup și-au făcut nume, eliminându-i pe nesupuși. Noua ordine s-a întemeiat pe solidaritatea frustraților. Iar aici aș putea să vă dau ca exemplu cazul Andreea, poate vă amintiți. Într-o noapte, a observat că pe câmpul de luptă rămăsese un scriitor în picioare. În jurul lui era lumină, era lume pusă pe conversații. Andreea a constatat curând că nu putea să mai doarmă, lumina ajunsese ca acea reclamă din fereastra lui Kramer. Mai întâi a scris o prelegere despre umbra scriitorului, care ar fi putut să amenințe micul imperiu format exclusiv din frustrați. Și-apoi i-a venit o idee: să confecționeze o clonă și să-l înlocuiască pe scriitor. Ceea ce a și făcut, cu ajutorul frustraților din grădină, mai precis a unei ploieștence și-a unui țap logodit. Cine trece prin zona Palatului, poate să mai vadă și astăzi clona respectivă, printre mașinile din parcare. În schimb, Andreea a rămas în continuare insomniacă.

Fusese poate ultima bătălie, deși, printre cadavre, mai există și astăzi câte un agonic care speră ori care înjură inutil și mocnit. Mulți s-au adaptat, integrându-se în grupuri, alții s-au dus – morți pe câmpul de luptă.

Cei mai înțelepți au acceptat să iasă periodic la rampă și să recunoască deschis că sunt mistreți. De-a lungul ultimilor ani, literatura s-a transformat în mistrețiadă, consemnările mediocre au o etichetă din mătase brodată pe care scrie cu litere aurii: asumat.

În sfârșit, să recunoști că ești mistreț duce până la urmă la un anumit echilibru. Dar curând, nici asta n-a mai contat.

Era Proiectoratului se pregătea de o altă etapă.

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, autoarea romanelor Paturi oculte, Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017), Manuscrisul fanariot (2015), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Zogru (2006), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române. Tradusă în 15 limbi. Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. EU doinarusti.ro

în același număr