Pornim de la imaginea atașată și scriem depre… melancolie; despre personajul din  imagine, despre o experiență în marginea melancoliei, despre ceea se se întâmplă în afara cadrului, despre acel lucru pe care ți-l revelează imaginea și care e doar al tău (un secret, o amintire, un gând…). Poate despre cât detești melancolia. Poate despre un om înecat în nefericire.

Doina Gecse-Borgovan

Lângă telefon

Le-am supărat pe amândouă. De câteva nopți visez așa urât, că pur și simplu am simțit că mă sufoc dacă nu le sun. Pe Dana am deranjat-o în tura de noapte, la spital, pe Gabi am trezit-o din somn. Lângă telefon am un tabel în care am scris că atunci când la noi e 6 dimineța, în America e 10 noaptea. Iar când la noi e 8 seara, acolo e 12 la prânz. Dar trebuia să le aud măcar o clipă ca să mă liniștesc. S-au răstit la mine că le sperii și mi-au închis. N-am apucat să le întreb nimic. După aia i-am telefonat Lenei, ca să-i povestesc de gafa mea. Și ea dormea și mi-a urlat în receptor că e sătulă să mă audă povestind despre fetele mele. Păi, despre ce altceva aș putea vorbi? Acum stau aici în bucătărie și aștept să le treacă. Sau să mor.  

Adi G. Secară

Tadeusz Pruszkowski, speechless

Culorile suntem noi, noi, roșul acela, sângele nostru, gândurile împușcatului erau deja pretutindeni, în toate tablourile sale, deja dublate în lumea picturilor, universul acela paralel despre care spera să existe dincolo de om și de Dumnezeu, portretul acela al unei femei, prea îmbrăcată pentru căldura la care înfloresc cactușii, orice bărbat vrea atunci să fie femeia aceea, atunci, înflorind ca niște cactuși, mereu s-a întrebat ce ar salva, omul sau capodopera… Dintr-un incendiu.

Îngerul înregistra aceste ultime gânduri, încă era un război mondial. Se gândi, cum gândesc îngerii - la cină iar se va discuta despre estetica morții. Tare se tem unii că după nu va rămâne din om decât o imagine a lui, uneori doar o acuarelă, pe gardurile dintre infern și paradis. Purgatoriul este doar melancolie. Fără noi. Fără cuvinte. Fără îngeri.

Ruxandra Cesereanu

Ochi

Ochii ei nu privesc nicăieri, dacă nicăieri ar putea fi o patrie instabilă

așa cum ne gândim la o călătorie flotantă în care nu întâlnim pe nimeni,

decât pe noi înșine.

Dar nici măcar noi înșine nu e un concept stabil, ci tot unul poros, 

filosofii (cu minți nu neapărat strălucitoare) ar putea scrie texte incisive 

cu care să dormim sub pernă

iar dimineața când ne bem cafeaua ori ceaiul să palpăm plutirea inimii

și să ne chestionăm dacă acest lucru ar putea fi numit noi înșine.

Toate aceste lucrări ale vagului nu soluționează polemica dintre ideea de lume și ideea de noi

dar, pe când ezităm ori călcăm pe fantasme,

ochii unei fete privind în gol, cu un turban alb pe cap și un șal purpuriu pe umeri,

 intră în noi și ne șlefuiesc melancolia.

Florin Spătaru

Înecat în nefericire

Cea dintâi atingere a melancoliei se petrece în apropierea morții, nu e nimic mai dur decât un trup care a încetat să se mai miște, care e înghețat și merge încet spre stadiul de schelet. În școala primară mi se părea șocant că au existat vremuri în care oamenii erau spânzurați și lăsați să atârne ca niște păstăi uscate în bătaia vântului. Îmi imaginam trecători care stăteau cu bărbia proptită în podul palmei, semn clar de melancolie de la Dürer încoace. Iar la noi cuplul de gânditori din negura timpurilor stau la fel, cu siguranță privesc cerul care poate aduce nefericirea la strop sau la potop.

Miruna Vasiliță

Vioara

Privea de la fereastră cum rudele vecinului lor îi goleau acestuia casa. Fiica lui plecă ultima, luând cu ea vioara. Tresări. Îl văzuse de atâtea ori cântând încât instrumentul și arcușul i se păreau alungiri ale mâinilor sale. Era inimos și jovial, înfiripa melodii oriunde, bătea ritmul cu piciorul cum făceau scripcarii pe vremuri și îi privea cu seninătate pe cei care aveau morgă. Cânta din tot sufletul din vioara lui veche, dar perfect acordată și făcea orice adunare să palpite sub acordurile ei. Îi venea să treacă strada și să i-o smulgă femeii. O vioară iubită nu era o mobilă hărtănită, era esența unui om. Oftă și se întoarse. Soțul ei își luase deja caietul de schițe și începu să o deseneze.

- Nu te mișca, îi spuse, iar mâna lui gonea pe hârtie.