Revistă print și online

Skate-ul

Premiul Ficțiunea "Cel mai bun final de operă"


În următoarea zi, nu s-a întâmplat nimic spectaculos la locul de muncă. Traversam o perioadă destul de liniștită, termenele de livrare ale noilor proiecte aflându-se încă destul de departe. Cele câteva defecte semnalate pe aplicațiile aflate în fază de suport se prefigurau ușor de implementat, cu modificări minore în cod. Deci, dacă nu primeam vreun telefon disperat de la vreun client care să urle că pierde bani din cauza vreunei aplicații crăpate, luam lucrurile ușor.

Pentru că aveam timp, la prânz nu am mai comandat mâncare la birou, ci am plecat mai devreme la mall, să mâncăm ceva în tihnă, la food court. Am profitat și de faptul că nu-l aveam pe Călin cu noi. Ne-am luat tălpășița fără să-l chemăm. În acea zi se dusese cu laptop cu tot să lucreze la celălalt etaj. Primise el ceva de făcut într-o zonă a aplicației care avea legătură cu o altă componentă, a altei echipe, deci zilele astea îi stresa mai mult pe cei de la doi.

Ca s-o spun pe-aia dreaptă, băieții din respectiva echipă fuseseră niște mârlani, deci își meritau cu prisosință fiecare moment în care Călin stătea pe capul lor. Când vrei cu adevărat să ajuți pe careva, îi arăți cum se face o chestie, apoi îi arăți manualul în care i se explică operațiunea. Astfel, văzând și făcând, omul chiar pricepe și cum să-și facă treaba, și cum să citească respectivul manual. Îl ajuți și dacă-i dai o sarcină relativ simplă și-i zici doar că răspunsul la problema lui e în manualul cutare la pagina cutare, apoi îl lași să se descurce și-i spui să te cheme dacă își prinde urechile. Pentru unii, autodidacți, metoda asta merge chiar mai bine decât prima. Ei, dar dacă-i dai un director de documentație, cu vreo cincizeci de manuale cu referințe încrucișate, multe nici măcar ținute la zi, și-i spui că trebuie să le citească, apoi să vină la tine numai dacă are ceva ce nu găsește în documentație, e ca și când l-ai băga în pizda mă-sii.

Cam asta făcuseră ăia de la doi. Însă nu-și dăduseră seama cu cine aveau de-a face. Dezinvoltura cu care Călin putea spune "n-am găsit!", fără să caute măcar o secundă, îi luase pe nepregătite, iar acum omul se mutase, practic, la ei.

Când noi ne-am întors de la masă, l-am găsit singur, lângă locul de fumat din spate. Desenase cu o cretă câteva cercuri concentrice în jurul unui capac de canal și se chinuia să se dea cu skate-ul pe fiecare culoar, cât mai mult timp, fără să pună piciorul jos, doar făcându-și vânt cu mișcări din bazin. Bănuiesc că era destul de greu să-ți ții echilibrul în vreme ce te învârți în cerc, și devenea și mai greu pe măsură ce pista se micșora.

— Ce faci, i-am zis în timp ce ne apropiam, încercând să par nevinovat, deși eram un pic jenat că plecasem pe șest. Ia, să văd, poți să te dai numai pe capacul de canal?

— Păi nu se poate, a răspuns, că nu poate fizic placa să ia curba pe o rază așa de mică. Poate doar să fac piruete pe două roți, dar nu sunt încă la nivelu’.

Apoi a călcat apăsat pe un capăt, a prins skate-ul de celălalt capăt și l-a întors, ca să-mi arate sistemul care orienta roțile după înclinație.

N-am făcut caz de faptul că nu sesizase o glumă atât de evidentă, ci m-am prefăcut interesat de ce-mi explica el acolo. Ceilalți au trecut pe lângă noi fără să zică nimic și au intrat. Am intrat și eu, după vreo două minute. Și n-am mai ieșit la locul tradițional de fumat în ziua aceea.

Ci am urcat mai pe după-amiază pe acoperiș, unde, fiind primăvară, managerul complexului tocmai redeschidea terasa. Cam din aprilie și până la sfârșitul lui septembrie, administratorul lăsa deschisă ușa de acces pe clădire, acolo fiind aduse câteva mese rotunde de metal, cu umbrele mari în mijloc, toate bine ancorate în plafonul de beton. O alternativă excelentă pentru scrumiera de lângă intrare. Însă aveau destul de puțin succes acele mese, adevărata atracție fiind balustrada de la margine, de unde se putea admira priveliștea complexului. Imaginea deloc impresionantă a mai multor clădiri de patru niveluri, aliniate, cu spații destul de generoase pentru parcare între ele tot era de preferat celei cu mutrele noastre în cerc.

Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, Litera, BPC, 2022

Alexandru LAMBA

Alexandru Lamba (n. 1980), este scriitor de SF, editor al revistei online "Galaxia 42" și fost redactor șef al revistei online "Gazeta SF". A publicat câteva romane, între care Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (2018), Cărări pe gheață (2019). Pe lângă povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (2018, ilustrat de Alexandra Gold). Cel mai recent roman al său este Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (2022), o poveste pentru care a Primit Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun final, 2022.

în același număr