Revistă print și online
Un personaj este ca orice om pe care îl întâlnești pentru prima dată. Există prejudecata că prima vedere este decisivă, dar cred că aceasta poate deveni cu adevărat îndreptățită sau chiar o știință când receptorul posedă un simț dezvoltat al oamenilor. E o chestiune de semiologie. Optzeci la sută din informația din mediu ajunge la creier prin văz și numai zece la sută prin auz. Din cei optzeci la sută, un procent mult mai mic din informație este conștientizat, fiind baza percepției viziuale. Dar în comunicare se aplică regula 7-38-55, în care șapte la sută este vocea, treizeci și opt la sută este tonul vocii și cinci zeci și cinci la sută e limbajul trupului. Așa stau lucrurile cu percepția oamenilor reali. Dar ce faci cu cei închipuiți. Ei sunt recuperați din algoritmul scrisului, fără sunet, fără ton, doar cod. Practic, de ei se ocupă instituția "ochiului minții". Acolo lucrurile o iau razna pentru că pe ecranul argintiu al propriei minți fiecare își proiectează filmul. Fie că i se citește sau citește, reprezentarea este dependentă de preferințe și de harta mentală a fiecăruia, care cuprinde, evident, și prejudecățile și experiențele personale anterioare.
Eu mizez pe construcția unui profil pe care cititorul să îl mai poată îmbrăca cu distorsiunile personale, dar care să își atingă ținta. Personajul meu trebuie să aibă un scop, chiar dacă, de cele mai multe ori, încep să scriu de dragul poveștii, iar el se naște acolo și e dator să-și urmeze drumul. Acel profil nu poate fi doar un schelet, iar cu cât mai aproape de o tipologie reală, cu atât e mai bine. Cred că omul este ceea ce gândește, vorbește și face și la fel este și cu personajul. Cum arată și de unde vine, nu pot decât să-i stabilească anumite repere ale evoluției sale sau să-i condimenteze percepția. Personajul este, oricum, meteoric în parcursul său.
Dacă puterea unui personaj vine din destinație, în aceeași măsură trebuie să fie cinstit și adecvat pentru că cititorul se prinde când îl dai în bărci și te taxează. Citesc greu când scriitorul se chinuie să creeze profunzime acolo unde nu e cazul, dorind probabil să demonstreze cât de multe știe el și am impresia unei jucării de pluș în care se îndeasă umplutură până la desfigurare. De asemenea, e important să nu fiu văzut în spatele personajului. Asta implică acea adecvare despre care aminteam, adecvare care e o reținere a exhibiționismului de autor. Alt lucru e să fii bine informat pentru a nu gafa. Adică dacă îl iei din stradă, nu-l lipsi de naturalețea străzii pentru a-l face savant. În cele cincizeci și ceva de proze de până acum, a fost o provocare să scriu din perspectiva unui personaj feminin. La noi, cititorii încă nu sunt pregătiți să accepte că un bărbat poate să scrie din perspectiva unei femei. Există un tabu de gen. Ei m-au întrebat care e rostul, iar ele cum de am îndrăznit. De asemenea, în zona fantastică și onirică, am creat personaje care călătoresc cu ușurință între lumi și cărora a trebuit să le conserv inocența prin toate acele pasaje. Recunosc că mă reîntorc asupra celor pe care îi consider problematici.
M-am trezit să scriu proză scurtă târziu, tocmai când se anunța că nu mai e la modă. Dar, eu sunt de părere că oamenii au nevoie și de povești scurte. În bibliotecă am inaugurat raftul cu romane începute și neterminate. E grav când ajungi la jumătate și te întrebi cât o să te mai siluiască autorul în construcția respectivă, fie cu un personaj artificial, himeric. Cu o proză scurtă simți că mai trăiești și rămâne timp să-ți pui întrebările importante. Public prin reviste proze scurte de doi ani. Restul mocnesc în sertar, tocmai pentru că necesită creșterea personajelor.
Îmi plac oamenii loviți, degradați, marginali, care au școala vieții. Am avut șansa să cunosc câțiva luptători cu viața. Nu mi-a fost ușor să-i înțeleg, pentru că, la început, îi judecam prin prisma unui set de valori nepotrivit și chiar mă feream de asemenea tipologii. Nu trebuie judecați, trebuie luați ca atare și, da, mi-au fost sursă de inspirație. Fiecare palier al realității are oamenii lui, care pot fi sursă de inspirație pentru personaje.
Apoi mai e un aspect, scrii de cele mai multe ori de la nivelul tău de înțelegere și educație. De aici și puzderia de super eroi intelectuali, sensibili și complicați. E greu să scrii de la nivelele mai joase, care au și ele poveștile lor mari. Acolo trebuie imersie, cu riscurile aferente.
Cred că și o proză scurtă poate da un personaj complex, pentru că lungirea epicului nu-i garantează o dinamică favorabilă. În schimb, acțiunea sub presiunea timpului, îi poate arăta multiple fațete.
Îmi plac personajele care se descoperă, care se autodepășesc, care au parte de revelații, dar, care nu tind la perfecțiune sau absolutizare, care influențează și schimbă, care viețuiesc veridic, care nu-și depășesc limita conceptuală interferând cu celelalte spre ambiguizare, care există, nu neapărat, în linia unei etici, ci în zona nuanțelor, care tind să fie oameni.
Este foarte interesant că, la un moment dat, ajungem să ne vorbim unii despre alții ca despre personaje, iar asta nu înseamnă decât că ne suntem unii altora proiecții. De ce să nu ne tratăm, până la urmă, personajele ca pe semeni?
Poet și prozator, președinte al Asociației pentru Cultură Urbană și Modernitate din Ploiești, Călin Dengel (n. 1981) este de profesie medic nefrolog. Dintre cărțile sale amintim Urbis (poem, 2016) și Dea. Epicus brevis (2020).