Catia Maxim

Fiecare poveste are un început. Însă puține istorii au un final, chiar dacă, aparent, viul se preschimbă în punct. Se întâmplă și cu obiectele de suflet ce ne însoțesc și ne bucură inima. Fie devin amintiri, fie sunt mai longevive decât omul căruia îi continuă povestea. Astfel o pensulă, cu care s-a zugrăvit pâlpâirea de după pârjol, permițând să răsară ici-colo smocuri de verde, și-a “spus" povestea la sfârșitul unui flagel de pe urma căruia a rămas un vas chinezesc cu capac smuls de pe un raft de abanos sau de pe un vechi cufăr gotic. În pustiul de cenușă sub care s-au topit case și obiecte rămâne mereu ceva de zugrăvit, căci povestea așteaptă să fie dezgropată și dusă mai departe pe aripile unui porumbel cu coroană...

George Cosmin Bors

Ne-am îndrăgostit în Gara Constanța. Eu tocmai veneam dintr-o călătorie de afaceri. Mă durea capul. Vibrația trenului îmi provoacă mereu amețeli. M-am întins pe o bancă timp două minute și, atunci când am deschis ochii, era în dreapta mea. O frumusețe exotică, m-a cucerit instantaneu cu zâmbetul ei violet. M-am uitat în toate părțile și, nevăzând pe nimeni, am luat-o pur și simplu cu mine. Nu a protestat. Era fragilă și emotivă, fină, dar, totuși, dură. S-a instalat imediat în dormitorul meu, de parcă locuia acolo de o veșnicie. Ne-am înțeles bine o perioadă, chiar dacă ea mă ignora cea mai mare parte a timpului. Nu mă consider genul de bărbat care să aibă nevoie de atenție permanentă, dar nici nu pot să trec cu vederea imperfecțiunile evidente precum crăpătura ce se întindea ostentativ pe toată lungimea ei. Nu fusese așa la început. Ceva se întâmplase în lipsa mea. Ne-am certat, desigur. Regret că mi-am pierdut cumpătul și am împins-o. A făcut doi pași ondulați până pe marginea noptierei și, înainte să pot reacționa, s-a zdrobit de parchet, fracturându-se în mii de bucăți. Am îngropat-o în curte, lângă Max, câinele mamei, și a doua zi am plecat la piață să cumpăr o altă vază.

Ghitescu Florentina

Urnă

Se spune că nu iei cu tine nimic. Cred că se referă la bani. Să nu te atașezi de nimic, de oameni că te pot înșela, de lucruri că le poți pierde. Și atunci ce să faci cu viața asta? Să îți ridici nivelul de vibrație, să urci pe scara conștiinței. Eu am ales să mă atașez de oameni și de lucruri. Prima pierdere a fost puiul de pluș portocaliu cu funda de atlas. Mama mi-a spus că am plâns trei zile fără întrerupere până mi-au adus un pluș asemănător. Sunt sigură că mi-am dat seama de înșelătorie dar mi-a părut rău de mama. Se pare că la plimbarea în parc cu ea l-am pierdut, nici nu era greu, tata a fost mai mult absent. Când s-a întors acasa după opt luni nu înțelegea cine sunt. Prima greșeală-să te atașezi de părinți. Apoi păpușile au ținut loc de prieteni. În prima tabără am dat toți banii pe o păpușă mare. Nu mi-a părut rău. Nu știu ce s-a ales de păpușile mele- or fi prin pod pe la țară. Mama nu aruncă nimic și copilul meu zice despre mine că sunt hoarder. Apoi toată viața a fost un șir de atașamente și de pierderi. Nu o să înșir iubirile pierdute. Important e că în vârtejul ăsta numit viață nu mi-am pierdut sufletul. Nu e în urna din sufrageria copilului în care se află cenușa mea.

1202

Neil McGregor

Naștere

În a o sută patra zi Arhitectul Timpului s-a hotărât că fusese de ajuns. Prea multe pierderi, și de partea Înaltului și de partea Străfundului, cu nenumărate regrete presărate la adresa lui. Fie înaintea Timpului său, fie în urma sa, soarta era aceeași pentru toți și pe cât de multe Anemone de Mare își găsiseră sfârșitul la suprafață pe atât de multe obiecte de preț se afundaseră în negura Străfundului. Devenise o luptă de uzură, un icnet cu care se urneau toți împotriva celorlalți, o oboseală pe care doar valurile Timpului o mai țineau trează. Arhitectul obosise și el.

Scoicile fumegânde, carcasele de Crabi Războinici și resturile de Viermi de Mătase Înălțători pluteau peste praful neașezat pe de-a-ntregul. Firele subțiri de mătase, care până deunăzi duseseră către Înalt armata Străfundului, urmau să fie năpădite de plancton, de alge minuscule, într-o moarte frumoasă e unui efort zadarnic.

Trompetele avantgardei încă mai suflau puf fin de Păpădie de Apă și ridicau aerul greu al înfrângerii. Singurii nemulțumiți de acest armistițiu etern erau Melcii Țepoși, nu se puteau împotrivi dorinței Arhitectului, nu înțelegeau de unde această pace nefirească și țintuiau în mâlul dens fiecare obiect cucerit din Înalt.

Făcuseră o greșeală însă în mersul lor târâș către Înalt, orbiți de propria neînțelegere a Timpului, păstraseră Porțelanul Albastru al Arhitectului, un obiect mărunt dar pe care acesta îl căuta cu ardoare. Ferestruica zăbrelită a vasului lăsa să se vadă, numai ochilor Arhitectului, timpul alternativ, acea perioadă în care putea decide calea pe care lucrurile aveau să o urmeze.

Fără el și fără Pensula Ștergerii Arhitectul nu mai avea decât o singură opțiune: să întoarcă Timpul pe partea cealaltă și să o ia de la capăt.

Marius Dichișan

Am fost o sticlă verde, o lungă perioadă am fost manipulată, sărutată și eliberată de conținutul meu amar. Până în momentul în care cineva m-a scăpat, iar când am atins solul, am fost fragmentată în numeroase bucăți. Apoi, am fost colectată și unită cu altele asemenea mie. În căldura intensă a flăcărilor, ne-am unit ca doi îndrăgostiți într-o lună de miere. Printr-o mână pricepută, am fost modelat într-un pește, unul deosebit, cu gura perfect conturată și aripioare albastre. Am stat multă vreme pe un aparat, asemenea unui monarh, fiind prețuit, mângâiat și venerat. Aveam și un covor alb împletit sub aripioare, un mileu. Ulterior, pare că am fost uitat într-un colț al unei încăperi. Am revenit la starea de fragmente și ne-am amestecat din nou înainte de a fi transformat într-o ulcică de mâna unui alt meseriaș. Îmi place să cred că eram o lampă, nu ca acelea care adăpostesc un duh, ci una care era utilă și întreținută. Cu toate acestea, destinul a avut alt plan pentru mine. Am fost fragmentat din nou și acum aștept să fiu combinat cu alții ca mine. Sper că de data aceasta să fiu transformat în ceva prețios, un obiect care să nu fie părăsit ușor. Nu pot spune că sufăr când sunt divizat în bucăți, dar simt o oboseală profundă. Atât de multe componente se amestecă în mine încât aproape am uitat cine sunt.