Puține cărți m-au cutremurat în ultima vreme ca Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp (Humanitas, 2016) a lui Matei Călinescu. Câtă reziliență în fața durerilor vieții aruncate în el pe nedrept și de-a valma, ca niște bolovani, câtă demnitate în felul de a-și purta crucea până la capăt fără să crâcnească și câtă seninătate în a privi direct chipul Morții – găvanele umplute cu întuneric din craniul ei, scrutându-l din penumbra fiecărei zile rămase – fără să implore în genunchi clemență sau o zi în plus. Nici măcar.

La 25 de ani, Matthew, fiul lui Matei Călinescu, se stinge din viață. Întreaga lui existență a purtat pe umeri o dublă povară: autismul și epilepsia. La 74 de ani, tatăl său e diagonisticat cu dublu cancer: pulmonar și pancreatic. Nenorocirile, se pare, vin în doi la acest Iov modern, care, forțat de tirania comunismului, ia calea străinătății, fiind lapidat de suferință pe pământul unde visul american s-a transformat în coșmar.

"Eu nu mi-am detestat corpul (ca neoplatonistul Plotin, ca nenumărații monahi sau sfinți care se “macerau" și uneori se apropiau primejdios, scandalos poate, de moartea prin înfometare), nu m-am mândrit cu el, nu m-am supărat pe el și nu l-am acuzat de defectele mele, n-am vrut să mă “răzbun" pe el pentru momentele în care n-a fost la înălțime. […] Oricum, acum când e fragil și slăbit, nu l-aș supune brutalității (fie aceasta cât de indirectă, de ascunsă, de invizibilă) așa-zisei eutanasii. […] Și fără să uit o clipă, cum spune Eclesiastul, că «Dulce este lumina și este o plăcere pentru ochi să vadă soarele. […] Tot ce va veni este deșertăciune (Eclesiastul II, 7-8). Chiar și-n mijlocul bătrâneții amintirea acestor lucruri («Dulce este lumina…») e un fel de consolare pentru faptul că nimic în lume n-are nici un sens." (Matei Călinescu – Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp)

Citind acest fragment, inevitabil m-am dus cu gândul la Emil Cioran. Deși credința amândurora în Dumnezeu era șubredă spre inexistentă, atitudinea lor în fața suferinței a fost diametral opusă.

La Matei Călinescu avem de-a face cu un pesimism moderat și diafan, iar suferința emanată e mai degrabă stoică și chiar autoironică – profesorul de literatură comparată obișnuind să le spună prietenilor că se consideră un “fatalist optimist" – o suferință ca o resemnare dulce-amăruie în fața unui viitor improbabil.

Pe de altă parte, la Emil Cioran suferința este căutată, strigată în portavoce, lipsită de autenticitate și, în ultimă instanță, măsluită.

De altfel, genialitatea lui Cioran se suprapune, în bună măsură, cu machiavelismul său. Astfel, el a reușit să-și construiască un alter-ego luciferic și seducător în nihilismul său și deopotrivă măreț în tragedia căderii sale. În tot acest timp, el trăind bine-mersi la Paris până la vârsta de 84 de ani.

Oare câți adolescenți și tineri debusolați, citind din scoarță-n scoarță opera filosofului român, au luat în calcul cel puțin o dată să se sinucidă, în veme ce Emil Cioran (la 70 de ani) își chestiona neajunsul de a se fi născut stimulând clitorisul lui Friedgard Thoma (amanta sa de numai 35 de ani)?

Oare câte dintre persoanele acestea, răsfoind paginile cărților lui Cioran, au decis să rupă legăturile cu lumea, înstrâinându-se și însingurându-se, pe când filosoful român admira răsăriturile și apusurile de vară la Ibiza, în compania lui Simone Boué, partenera lui, ajungând de unul singur la concluzia că viața merită trăită

Observăm, așadar, un elan vital incompatibil cu suferința și gândurile despre sinucidere, oricât de profund ar fi fost redate ele pe hârtie. Emil Cioran rămâne astfel un personaj de carnaval – Eros purtând în piața San Marco masca lui Thanatos. Pesimismul travestit în teribilism.

"Ceea ce face din viața mea o suferință permanentă e faptul că lucrurile care există pentru ceilalți nu există pentru mine și că, dacă vreau să respect regula jocului, trebuie să fac un efort ce nu încetează să mă tortureze, să mă vlăguiască."

"Oamenii mă fac să sufăr în așa hal că nu mă pot opri să reflectez la soarta lor, să-i urăsc și să-i compătimesc, pe ei și pe mine."

"M-am gândit de asemeni că drama mea provine din aspirația de a trăi ca toată lumea și din incapacitatea, mai curând din imposibilitatea mea de a izbuti. Când ai nervii, stomacul, ficatul făcute praf – și mi-ar fi ușor să continui lista – nu ieși din vizuina ta sau eviți soarele, vântul, marea, al căror ansamblu nu-mi poate fi decât funest dacă vreau să mă bucur de ele. Din nefericire, e ceea ce am încercat să fac, cu îndârjirea mea incorigibilă.

Sculându-mă din pat în toiul nopții, primul meu gând a fost să mă arunc în mare din înaltul falezei. Dar noaptea era perfectă, ireproșabilă; pur și simplu m-a făcut fericit." (Emil Cioran – Caiete 1957-1972)

Firește, atât pesimismul lui Matei Călinescu, cât și teribilismul lui Emil Cioran țin de registrul culturii înalte.

Există însă în cultura joasă, în pseudo-cultura potențată de ecosistemul narcisic al rețelelor sociale, un teribilism deposedat de valențe literar-filosofice. Un teribilism care îmbracă haina trashy la preț de produs premium a traumei.

Astfel, pe Internet găsești la tot pasul un exhibiționism al suferinței, în aceeași manieră în care o beizadea își etalează ultimul bolid de lux. Se pare că unii își poartă traumele la mână ca pe ceasuri Patek Philippe.

În încheiere, propun un îndemn de bun simț. Să nu mai hiperbolizăm suferința care e oricum inerentă vieții, ci să prețuim clipa, ghidându-ne viața după principiul călinescian one day at a time.