flashback-uri, rememorări, aprecieri asupra trecutului etc. în romanul românesc

fragment din romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, ed. Litera, BPC, 2023

Apoi, după ce-am dormit prima noapte în noua casă, cu toate bagajele aduse și lăsate grămadă într-una dintre camere, am simțit cum o liniște profundă pune stăpânire pe mine. Mirela era încântată de noul ei "domeniu", chiar și viața noastră sexuală părea că avea să se îmbunătățească. De dimineață am mers câteva zeci de metri și am ajuns pe o colină de unde puteam privi Dunărea, ne-am băut cafeaua acolo, din termos, și ne-am făcut planul de investiții de primă necesitate. Nu erau prea multe. Iar eu mi-am amintit verdele luminos al ochilor soției mele în acea dimineață de mai, când privea spre sud fără ochelarii aceia de corporatistă super-responsabilă. Într-o dimineață puteam să venim și eu să o pictez aici. Sau să surprind peisajul, ea doar să se uite la mine.

Pentru o clipă, m-am trecut prin față câteva bule de aer pe care le scăpam în vreme ce mă scufundam în șuvoiul bezmetic al Dunării.

Simți usturimea apei în nări și gustul ei sălciu îți inundă fundul gâtului. Îți simți brațele și picioarele vlăguite de efort, pieptul stângându-ți-se să scoată afară apa din gât, doar că înghiți mai multă apă. De deasupra, ajung la tine pete tremurătoare de lumină, însă nu-ți poți da seama cât de departe ești de suprafață. Și mâinile nu te mai ascultă, nu mai poți să te tragi în sus. Convulsiile pieptului disperat după aer devin tot mai dureroase. Cu cât ți se strânge mai tare ca să scoată apa afară din gât, cu atât ia mai multă. Privirea ți se face tunel.

Însă viziunea și vorbele celuilalt s-a dizolvat în lumina dimineții, în mireasma ierbii și-n aburii cafelei.

Avea să revină, la răstimpuri, în anii următori, tot mai detaliată, pe măsură ce visul nostru de fericire rurală dizolva în el tot mai multă rutină, probleme, enervare și regrete. Am descoperit cu timpul că puteam face față vieții la țară, dar că fericirea pe care ne-o închipuisem în primele zile se comporta precum albeața ceții, pe care-o vezi mereu la câțiva metri în jurul tău, în care vezi că alții intră cu totul, dar în care tu însuți nu te poți scufunda niciodată, pentru că apropierea ta o subțiază.

Totuși, trei ani și jumătate au trecut într-o relativă liniște, lăsându-mă aproape să uit de Murphy, de Călin și de toate celelalte pe care le lăsasem în urmă, nerezolvate. Mi-am cumpărat un trepied, câteva pânze, pensule și vopseluri și le-am găsit un loc bun, între dulap și perete.

Apoi l-am întâlnit pe sârb.