Cel mai mult pe lumea asta iubea acea oglindă cu ramă din argint, pe care o ținea agățată pe zidul dinspre răsărit al dormitorului ei regal, ca pe o icoană. Îi plăcea să mângâie rotunjimile frunzelor de acantă din metal prețios, ori să-și treacă degetele peste obrăjorii bucălați ai amorașului pe care meșterul argintar îl așezase pe creștetul ramei ovale, ca pe o coroană. Însă cel mai mult iubea obsidianul șlefuit până la perfecțiune în care își reflecta imaginea și care constituia apa acelei oglinzi. Iubea oglinda nu pentru că îi arăta ce voia ea să vadă, ci pentru că, fiind fermecată, îi spunea mereu adevărul. "Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?" A iubit-o chiar și atunci când oglinda i-a mărturisit că undeva, în mijlocul pădurii, trăiește o fată a cărei frumusețe o întrece pe a ei. A iubit-o mai ales atunci, chiar dacă acea mărturisire a condus-o pe ea, pe regină, la moarte. A iubit-o fiindcă nu a mințit-o, cum a făcut netrebnicul ăla de vânător. Iar când ea, regina cea iubitoare de oglinzi și de sine, a căzut victimă propriilor uneltiri, superbul obiect fermecat probabil că a continuat să existe. Povestea ne spune ce s-a întâmplat cu Albă-ca-Zăpada, ne spune și ce s-a întâmplat cu cei șapte pitici, dar nimic despre destinul oglinzii fermecate. Dacă oglinda nu ar fi supraviețuit reginei, regina ar fi suferit, fără doar și poate. Dar oare ce se întâmplă când obiectele pe care le iubim rămân fără noi, fără adoratorii lor, fără cei care, prin dragostea noastră (de ele sau de noi înșine, reflectată în ele), le transformăm din simple obiecte, în obiecte iubite?