Într-un interviu din 2022 Nicolae Manolescu mărturisea că se consideră, înainte de orice, profesor. "Asta am fost și asta o să rămân toată viața" , spunea el în discuția cu Ionuț Vulpescu, în episodul X al podcast-ului  Avangarda. Deși poate să ne surprindă, în cazul unui critic literar care a publicat câteva zeci de cărți, printre care se numără și monumentala Istorie critică a literaturii române, această alegere nu este, în fapt, deloc întâmplătoare. Pentru multe generații de studenți de la Literele bucureștene "Mano" a fost, înainte de toate, Profesorul. Un profesor în măsură nu doar să cucerească prin dezinvoltură, spirit causeur și simț al umorului, ci și să-și inițieze studenții în arcanele lecturii. Îmi amintesc perfect atmosfera relaxată de la cursurile sale de pe la începutul anilor 2000, când, înscriindu-mă le programul de studii aprofundate, cum se numea atunci masteratul, de la Nicolae Manolescu am învățat  să "citesc", în adevăratul sens al cuvântului. Adică să înțeleg rostul primordial al cititului (și, prin ricoșeu, pe cel al scrisului). Un rost pe care autorul Temelor îl vedea, principial, ca pe un exercițiu al libertății interioare, al atenției la detaliu și nu în ultimul rând al rezistenței la manipulare. Dacă pentru generația sa rezistența prin cuvânt reprezentase o veritabilă strategie de supraviețuire, pentru tinerii cititori din epoca postdecembristă -  rătăciți în tranziția permanentizată  - lectura printre rânduri  punea la dispoziție instrumentele absolut necesare pentru a gândi pe cont propriu.  Asemenea lui  Alberto Manguel, care într-unul din fabuloasele sale eseuri vorbește despre rezistența mai mare la manipulare a cititorilor buni, Nicolae Manolescu credea încă în puterea (aproape vrăjitorească) a lecturii de a demonta capcanele ce pândesc la tot pasul dincolo sau dincoace de suprafața  strălucitoare și ademenitoare a cuvintelor. Privea lectura ca pe spațiu al libertății depline, dar nu ca pe unul aseptic, lipsit de legătură cu realitatea cotidiană sau cu simțul responsabilității. O responsabilitate înțeleasă inclusiv ca exercițiu de revitalizare a semnelor deja prea tocite, ca act creator de sens,  ca salutară "capacitate de a introduce într-un cadru fix un spirit", după cum nota el însuși  în volumul remarcabil  consacrat lui Mihail Sadoveanu, Sadoveanu sau Utopia cărții.

Oricum ar fi, la ceas de rămas bun, când – vorba lui André Malraux – moartea preschimbă viața în destin,  în amintirea mea – și probabil a multor foști studenți de-ai săi – Nicolae Manolescu rămâne în primul rând Profesorul, cel care a format generații de cititori capabili să-și găsească singuri drumul prin "pădurea din oglindă".

Rămas bun, domnule Profesor!  Dumnezeu să vă odihnească în pace!