Revistă print și online

Al doilea jaf la brutărie

 

după o povestire de Haruki Murakami


Mă chinuie foamea. De câteva ore se insinuează atroce în măruntaiele mele și nu mă lasă să adorm. Îmi verific telefonul. E trecut de miezul nopții. Nu am nimic mai bun de făcut decât să reiau inventarul. În felul ăsta pot, măcar pentru scurt timp, să-mi țin mintea ocupată. Frigiderul e aproape gol. Știu sigur că nu a mai rămas acolo nimic care poate fi socotit drept mâncare. Poate doar niște sos pentru friptură, câteva sticle de bere, niște cepe, un baton de unt (care e pe terminate) și niște odorizant de frigider. Dormi? o întreb. Dar nu doarme. Stă întinsă alături pe spate, cu ochii căscați în tavan. Mi-e foame, spune, aproape în șoaptă. Am putea să prăjim ceapa în unt, dar nu cred că ne-ar folosi la nimic. Ceapa se mănâncă mereu cu alte chestii, nu? Altfel nu îți ține de foame. Ce ai zice să luăm mașina și să găsim un restaurant non-stop? propune ea. Însă eu resping imediat ideea. Nu putem să ieșim așa, în creierii nopții, nu e ok. Pe lângă asta nu cred că ne permitem să mâncăm la restaurant. Da, cred că ai dreptate, oftează ea.

Ora unu ne găsește așezați la masa din bucătărie. Facem singurul lucru care ne rămâne de făcut: deschidem dozele de bere. E o soluție mult mai bună decât să mâncăm cepele. Ea nu se dă în vânt după băutură, așa că îmi rămâne mie. În timp ce savurez prima doză, ea răscolește sertarele cu determinarea unei veverițe în noiembrie. Găsește ca prin miracol un pachet lung de carton pe fundul căruia au mai rămas doi biscuiți. Mi-l întinde. Îmi vâr mâna până la cot înăuntru și trag unul afară. Mușc neîncrezător o bucățică și strâmb din nas. Râncezi. Știi, îmi spune, nu mi-a mai fost așa foame niciodată în viața asta, mă întreb dacă are vreo treabă cu căsnicia noastră. Poate are, poate n-are, ridic eu din umeri. În cele din urmă, se apucă iar să caute prin dulapuri.  Îmi amintesc atunci că am mai trecut cândva prin asta. Stomacul meu mai fusese gol și înainte. Când am dat primul jaf la brutărie, mă trezesc eu vorbind singur. Ea se oprește din căutat și se răsucește spre mine. Jaf la brutărie. Ce tot spui acolo? Iau o gură de bere și mușc iar din biscuitul moale și rânced. Am jefuit odată o brutărie. Acum mult timp. Nu era prea mare. Nici prea grozavă. Pâinea era de proastă calitate. O brutărie de cartier. Era a unui bătrân care făcea toată treaba acolo. Dimineața cocea pâinea, iar când vindea tot, închidea. Ea se încruntă. De ce tocmai brutăria asta? Păi ce rost avea să atac o brutărie mai mare. Tot ce ne doream era puțină pâine, nu bani. Femeia se aplecă peste masă. Noi? Care noi? Eu și cu un prieten de-al meu, o lămuresc eu. Acum vreo zece ani. Eram așa săraci că nu aveam bani nici de pastă de dinți. De mâncare nici nu mai zic. Făceam niște lucruri tare nasoale pentru puțină mâncare la vremea aia. Jaful la brutărie a fost unul dintre lucrurile astea. De ce nu munceați? întreabă ea.  Râd. Nici nu voiam să auzim de așa ceva, niciunul dintre noi. Berea mi-a potolit întrucâtva foamea. Ba chiar m-a înveselit nițel. Știu însă că nu va dura prea mult timp. Hai să mergem la culcare, îi propun, e destul de târziu. Mă ignoră însă complet. Ați reușit să furați ceva? Mai iau o gură de bere și cu asta îmi iau gândul de la somn. Așa e ea. Ce să-i faci. Doar să audă ceva care să-i stârnească interesul și se ține scai de capul omului până aude toată povestea. Oarecum, încep eu. Dar nu chiar. Adică am luat ce aveam nevoie, da, dar nu a fost tocmai un jaf. Vreau să spun că brutarul ne-a dat pâinea până să i-o furăm. Se încruntă iar. Adică pe gratis? Hmm, nu chiar. Vezi tu, brutarul ăsta era în limbă după muzica clasică, dacă îți vine să crezi, chiar maniac, pot să spun. Când am ajuns noi acolo asculta Concertul Brandenburgic. Așa că ne-a propus un târg: dacă ascultam tot concertul până la capăt, ne lăsa să luăm câtă pâine ne poftea inima. Mi-am consultat prietenul și el a zis Okay, s-a făcut. Nu era vreo infracțiune până la urmă și nici nu răneam pe nimeni. Așa că ne-am băgat cuțitele în buzunare, am tras niște scaune și ne-am pus pe ascultat. Și după ați luat pâinea? Exact. Ne-am burdușit sacoșele cu ce avea el acolo, în brutărie. Căzu pe gânduri. Dar ăsta nu e un jaf. Păi da, asta zic și eu. Dacă bătrânul ăsta ar fi zis să-i spălăm vasele sau să ștergem geamurile, l-am fi refuzat categoric. Da’ tot ce voia el era să ascultăm Concertul Brandenburgic. Vreau să spun că nimeni nu se gândise la asta. Adică Bach? E ca și cum moșul ne-a blestemat. Dacă stau acum să mă gândesc mai bine îl refuzam. Mai bine scoteam cuțitele și luam naibii pâinea aia. Rămânem tăcuți un timp. Apoi tot ea rupe tăcerea. Ce s-a ales de el? De cine? De prietenul tău. Nu ne-am mai văzut de atunci, îi răspund dând doza de bere peste cap. Poate de asta ai rupt-o cu el, din cauza jafului la brutărie. Poate, dar dacă tot te gândești la blestem, să știi că e plină lumea de blesteme, și pe lângă asta, nu își dă nimeni seama dacă blestemul ăsta sau ăla e de vină. Mă privește cu severitate. Răspunsul meu o nemulțumește. Nu e adevărat, se răstește, poți să-ți dai seama, dacă îți dai puțin silința. Și dacă nu rupi blestemul, o să îți mănânce zilele ca o carie. Până mori. Și nu doar ție, că doar mai sunt și eu în ecuație  Să zicem că e un blestem, draga mea, foarte bine, ce e de făcut atunci? Mă privește o clipă ca o profesoară care își mustră din priviri elevul greu de cap. Un zâmbet triumfător îi crește pe față. Dai un alt jaf la brutărie. Acum. E singura soluție. Acum? strig eu. Chiar acum, se răstește ea lovind cu palma în masă. Dar e miezul nopții, dragă, unde găsim o brutărie? Găsim noi una. E destul de mare Bucureștiul. Trebuie să fie una non-stop.

La ora două colindăm străzile din București în micuța noastră Dacie roșie, cu speranța că vom da peste o brutărie. Eu la volan, iar ea pe locul din dreapta, ochii noștri survolând străzile ca ochii unor păsări de pradă. Pe locul din spate așteaptă două pistoale de jucărie și niște măști de schi. Mă gândesc chiar să o întreb de unde a făcut rost de toate astea sau când a pus mâna pe ele, dar în cele din urmă îmi înghit întrebarea și îmi văd mai departe de condus. De câteva ori întâlnim  niște mașini de poliție. Pe prima o găsim parcată într-un gang, încercând să se confunde cu întunericul, a doua trece încet pe lângă noi și se pierde în noapte. Îmi simt tricoul ud și durerea din măruntaie mă înnebunește. Concentrarea ei, în schimb, nu slăbește nicio clipă.

Hai s-o lăsăm baltă, îi spun într-un târziu. Nu e nicio brutărie deschisă la ora asta. Hai să ne întoarcem. Trebuie să merg la baie. Am băut prea multe beri. Oprește! zbiară ea. Acolo! Îmi întind gâtul în direcția degetului ei. Nu văd nicio brutărie, spun. Acolo nu e decât reclama unui McDonald’s luminând intermitent în capătul străzii. Mergem la McDonald’s-ul ăla, spune ea. McDonald nu e brutărie, râd eu. E un fel de brutărie, ok? Hai odată! Oprim mașina într-o parcare apropiată. Ne luăm fiecare pistolul din spate și coborâm. Chiar crezi că o să-i păcălim cu astea? o întreb în timp ce ascundem pistoalele în buzunare. N-avem nimic de pierdut, până la urmă, mi-o întoarce ea. Chiar trebuie s-o facem? Mă eschivez eu. E musai! spune ea și o ia înainte. Până să intrăm ne  tragem pe față măștile de schi.

Fata de la tejghea poartă o pălărie cu sigla McDonald’s și, când îi vede arborează un zâmbet de-al casei spunând veselă: Bine-ați venit la McDonald’s! Nu mișcă nimeni, e un jaf! strigă ea, Ceilalți angajați se strâng ciorchine la tejghea și ne privesc cu gurile căscate. Ne scoatem pistoalele din buzunar și le îndreptăm înspre ei. Sigur, îmi spun, nimeni nu i-a pregătit pentru o situație ca asta. Înăuntru, suntem doar noi și cei trei angajați. Un bărbat de la tejghea, managerul, își împreunează mâinile și strigă: Nu ne răniți, vă dăm banii, nu avem prea mulți, dar vi-i dăm pe toți. Suntem asigurați. Nu vrem bani, spune ea, dați-ne treizeci de hamburgeri, atât. Mai bine luați banii și vă luați mâncare din altă parte. O să ne faceți probleme dacă…Mai bine faci tu cum îți spun, se răstește ea fluturându-i sub nas pistolul de jucărie. Nimeni nu mai spune nimic. Angajații se apucă de treabă. Unul așează pe grătar chiftele, ceilalți umplu paharele cu cola de la dozator. Aud carnea cum sfârâie și mirosul ei îmi inundă creierii. Doar că, în mod ciudat, nu mai simt foame, ci o greutate groaznică în vezică. Trebuie să merg la baie, zic. Ține tu asta, bine? îi spun întinzându-i pistolul meu. Ce naiba faci?, întreabă ea. Ți-am zis că am băut prea mult. Mă privește din nou cu aceeași mină severă și ia pistolul. Să nu stai mult. Apoi se întoarce spre angajații care ne privesc cu stupoare și strigă: Nu mișcă nimeni, că vă omor! De-ar ști ei, îmi spun în timp ce alerg spre baie, și aproape mă bufnește râsul.

Intru în cabină și închid ușa. Îmi scot masca și o așez la picioarele mele, pe gresie. Apoi îmi trag în jos pantalonii și aștept. Un timp, care mi se pare dureros de lung, nu se petrece nimic. Încerc să-mi eliberez mintea, să mă gândesc la ultima seară când am adormit sătui după ce am jucat cărți în bucătărie. Spuneam bancuri deocheate și râdeam amândoi cu gura până la urechi. Nu fiindcă bancurile erau grozave, nici vorbă, ci pentru că  băuserăm multe, foarte multe doze de bere. Și abia atunci începe. Ia forma unei plăceri dureroase, articulată de jeturile scurte care stropesc în bazinul veceului. O savurez îndelung. Presiunea din rinichi și din vintre scade, apoi se topește într-o durere surdă, dar la fel de plăcută. Abia după ce îmi ridic pantalonii și mă pregătesc să trag apa, îl aud. Un scâncet înăbușit care pare să vină din cabina alăturată. Mi s-a părut, îmi zic. Dar știu prea bine că nu e adevărat. Scâncetului îi urmează o lovitură în placajul de lemn care desparte cabinele. E cineva acolo? strig. Dar nu răspunde nimeni. Ciulesc urechile. Taci, ne-a auzit, taci, șoptește un glas de dincolo. Cine e? Răspunde! Dar în loc de răspuns, o altă smucitură zguduie placajul. Și atunci știu că nu mai pot să pierd nicio clipă. Dintr-un salt sunt sus pe capacul veceului. Mă întind și privesc dincolo pe deasupra placajului. În prima clipă nu îmi e limpede ce se întâmplă. Întâlnesc privirea unui bărbat destul de vârstnic care acoperă cu palma gura unei fete ce nu pare să aibă mai mult de 7-8 ani. Bătrânul ține în mână un baston. Ce mama dra... apuc eu să îngăim, când bătrânul dă drumul fetei și, apucând bastonul cu amândouă mâinile, retează aerul țintind sus, înspre capul meu. Încerc să mă feresc din calea loviturii, reușesc, însă un picior îmi alunecă pe capacul veceului. Mă prăbușesc pe gresie cât sunt de lung și mă izbesc cu capul de ușă. Ignor durerea. Am timp destul pentru ea mai târziu. Mă ridic în picioare, sprijinindu-mă de perete, și deschid ușa. Afară, în semiîntunericul din hol, mă așteaptă bătrânul. Ține bastonul în dreptul umărului și, când dă cu ochii de mine, îl lasă să cadă din nou înspre capul meu. Bastonul retează aerul și, de data asta, își nimerește ținta. Mă lovește drept în frunte și mă culcă la podea. Dar nu mă răpune. Simt pe obraz un șuvoi călduț de sânge și o durere surdă care pulsează în cap. Bastonul se ridică iar, încercând să dea lovitura fatală. Dar în ultima clipă sar în lături și îl văd cu coada ochiului cum se dezechilibrează și aproape se prăbușește. Se lovește de perete și se întoarce înspre mine. Fetița se repede afară din cabină și aleargă spre ieșire. E speriată și urlă din toți rărunchii. Vezi-ți de treabă, las-o în pace, îmi strigă bătrânul pregătind o altă lovitură.  Vezi-ți de treabă? Oare chiar asta a spus? Vorbele lui parcă vin acum de departe, ca printr-o pâclă. Simt amețeala cum cade peste mine în valuri. Durerea din cap crește. Însă chiar atunci când sunt pe cale să mă prăbușesc la picioarele bătrânului, mi se pare că aud vocea ei undeva aproape și, în cele din urmă, masca de schi se ivește în cadrul ușii, plutind parcă prin semiîntneric. Copila se lovește de ea. O prinde cu mânuțele ei mici de geacă și plânge. Ce se întâmplă? mă întreabă. Sunt așa recunoscător să-i aud vocea. Nu-l lăsa să plece, atâta tot, îi răspund, repezindu-mă cu o ultimă sforțare înspre ea. Cine e? întreabă din nou. Doar un boșorog căcăcios și pervers, îi strig. Să nu-l lași să plece, cheamă poliția. Și aproape îmi vine să râd. Oare chiar am spus asta? Ea ridică pistolul și îi strigă: Intră în cabină și închide ușa după tine! Bătrânul se face roșu la față. Strânge cu putere bastonul. Turbează. Are chiar spume la gură și fața i se schimonosește. Ochii parcă îi fierb în cap. Atunci ea  repetă Intră, băi, în cabină că trag! În mâna ei pistolul nu mai pare de jucărie, ci cât se poate de adevărat. O clipă mi se pare că ar putea să apese chiar pe trăgaci și să-l ucidă dacă ar vrea. Probabil că bătrânul simte și el asta, fiindcă se retrage în cabina din care a ieșit și, în spatele ușii, aud cum răsucește încuietoarea. Încă agățată de geaca ei, fetița rostește printre sughițuri. Vreau acasă, vreau înapoi la mami și la tati. Exact acolo mergem, scumpo, îi spune ea și o ridică în brațe. Simt mirosul de carne prăjită care ajunge până aici și îmi inundă creierii. Va fi o noapte lungă, îmi spun. Și mă întreb dacă o să-mi potolesc vreodată foamea.

 

Bogdan MACARIE

Student la masteratul de Traducere a Textului Literar Contemporan, a debutat cu proză în volumul colectiv Curse pentru Vise, apărut în 2018, și cu poezie în volumul Atenție nu se mai închid ușile, apărut în urma concursului național Gellu Naum, în 2019. Recent a fost selectat și pentru antologia Lidiei Vianu The future has been fabulous so far, iar câteva poeme au apărut și în periodice.