Autobiografismul. Înseamnă lașitate sau curaj? Cred că autobiografismul scris bine, care transmite lucruri memorabile, care te ține în priză și îți transmite senzația de real, de aici-acum, chiar dacă e scris cu secole în urmă, este autobiografismul de calitate. Cel scris cu îndrăzneală. Chiar dacă sunt momente în care realitatea este acoperită de ficțiune: există pauze în realitate, pauze în sensul că nu tot ceea ce se întâmplă în realitate trebuie să fie trecut într-o autobiografie. Poate este vorba despre ceva în legătură cu care autorul încă mai are de lucrat. Sau ceva intim, pe care cel care scrie vrea să-l păstreze doar pentru el însuși sau pentru cei foarte apropiați. Un roman autobiografic poate să conțină și ficțiune. Atâta timp cât acea ficțiune aduce un plus stilului, ritmului și subiectului romanului, ea este binevenită. Raportul dintre ficțiune și realitate într-un roman autobiografic poate varia, însă dacă poartă numele de autobiografie, acea scriere trebuie totuși să cuprindă destul de multă realitate. Nu este un raport matematic, desigur. Memorialistica pretinde altceva de la adevăr decât romanul autobiografic. În roman poți să te joci cu ficțiunea. Ce nu este binevenit, iar asta e valabil pentru orice tip de poveste, este descrierea unor lucruri fără sens în arhitectura de ansamblu a întregului. Merită să descrii, de exemplu, cum un personaj își închide brățara ceasului? Ezitările, gândurile, întreruperile, culorile, senzațiile legate de acel moment? Să te întinzi cu asta pe două pagini? Nu. Și da. Din nou, depinde. Din păcate, de obicei, aceste pasaje le-am întâlnit mai degrabă ca pe niște ornamente inutile ale lecturii, care diluau întreaga experiență și povestea în sine. Trebuie să știi când e oportun să faci asemenea descrieri și contează și dacă ai mâna pregătită pentru a face din asemenea descrieri niște tablouri interesante. Pentru că, la fel ca și tablourile, descrierile îndeamnă publicul la contemplare. Dacă romanul este scris într-un stil lent, filosofic, va fi început, continuat și terminat doar de către acel cititor care este înclinat spre observarea detaliilor vieții și este înzestrat cu a da acestora diverse semnificații. Dacă romanul are un stil alert, acțiunea primează și ia cititorul pe sus, îl acaparează, atunci descrierea punerii unui ceas la mână nu poate decât să încurce. Într-o astfel de scriere, alertă și bazată pe acțiune, sensurile majore sunt date de acțiunea în sine și de dialogurile personajelor. Descrierile își au locul mai degrabă în abordările mai poetice asupra poveștii, dar asta e deja altă discuție. Ca linie de bază, descrierile lungi și fără să aducă ceva în plus acțiunii romanului sunt, în mod cert, de evitat. Ca să nu mai vorbesc de acele descrieri făcute cu stângăcie, naivitate și falsitate a trăirii – în acele cazuri în mod evident ieșim din zona literaturii.

Personal, nu aș scrie un roman autobiografic, pentru că, în ciuda faptului că este permisă o oarecare ficționalizare în cadrul lui, tendința mea spre ficționalizare este prea mare pentru limitele impuse de un roman autobiografic, cel puțin așa cum le percep eu: cu o menținere a poveștii cât mai aproape de realitate. Dacă folosesc lucruri din viața mea reală în poveștile pe care le scriu? în mod sigur da, însă ficționalizez foarte mult și, din acest motiv, aș simți că trădez cititorul dacă aș numi acea scriere autobiografică. Și chiar l-aș trăda - iar asta nu pot să fac.

Admir însă scriitorii care pot să scrie romane autobiografice reușite. Asta presupune în primul rând că au ceva important din viața lor de povestit. Nu toate viețile sunt demne de romane autobiografice. Viața lui Marius Balo însă, ca exemplu, este una dintre acele vieți care merită un roman autobiografic. Lucru pe care Marius l-a și făcut: a scris romanul Păturica roz, apărut în 2023 la editura Litera. Am citit cartea într-o singură zi, pentru că m-a captivat. Este o poveste adevărată, este povestea unui om, Marius însuși, care a făcut opt ani de închisoare în China pe baza unei acuzații nedrepte. I-aș fi dorit să nu aibă acest material pentru romanul lui autobiografic, dar din păcate toate acele lucruri pe care le descrie în carte i s-au întâmplat. Romanul are un stil cursiv, este scris simplu și tocmai prin asta impactează: te face să fii cu el acolo, după gratii, îndurând traiul nedemn din închisoare și așteptând un termen care se prelungește la nesfârșit. Autorul transmite situațiile crunte, stările prin care trece, într-un mod simplu, fără să facă paradă de suferințele prin care a trecut. Lasă loc vieții interioare a cititorului să desfășoare pe fundalul imaginației filmul celor opt ani din viață pierduți de Marius pe nedrept. Este sau nu aceasta literatură? Este viață, și o carte care te face pe tine, ca cititor, să trăiești viața dintre copertele ei, este întotdeauna literatură.

Autenticitatea este condiția fără de care nu se poate face cu adevărat literatură. Chiar și în ficționalizare există autenticitate. Ființa celui care scrie, ca om, cu întregul lui univers de gânduri și trăiri, pe care le transmite în scris, este autenticitate. El, ca și scriitor, este un om real, și ceea ce scrie, din acest punct de vedere, este autentic: sunt ideile și trăirile lui, planul romanului și personajele create de el, care este o ființă reală, autentică. Este și imaginația lui autentică? Fără îndoială - pentru că este a lui. Are talentul să-și transpună în așa fel universul interior pe hârtie încât să ajungă la sufletul cititorului, chiar și a unui singur cititor? să-i creeze gânduri, preocupări, întrebări, diverse stări și emoții? Dacă da, atunci, pe lângă autenticitatea scrisului autorului, care provine din autenticitatea ființei lui, se naște și autenticitatea pe care o conferă scrisului lui cel care citește ceea ce el a scris – și asta pentru că, în acest caz fericit, cititorul se regăsește, poate parțial, fragmentat, recompus, reinterpretat prin propriile filtre, în ceea ce a scris autorul. Și abia aici autenticitatea se transformă cu adevărat în literatură.

​