Helene, așa o chema. Era asiatică, născută în Vietnam, și râdea mai tot timpul. Sosise în Franța când avea doar cinci ani, nu-și mai aducea aminte ce se întâmplase înainte de asta dar obișnuia să meargă în Vietnam des, de obicei în vacanță, cu familia ei din Franța : tata, mama, un frate, două surori, veri, verișoare și nepoți.

Împărțeam, pe vremea aceea, un birou de două persoane, puțin înghesuit. Helene era genul de om pe care te puteai baza în orice tip de situație. Că era vorba de un deadline, de vreo idee genială sau de vreun eveniment neașteptat, Helene avea mereu un joker în mânecă, pe care îl scotea la momentul potrivit.

Când a fost să trec prin una dintre cele mai grele perioade din viață, ea a fost cea care m-a consolat spunându-mi că existența este făcută din perioade de doisprezece ani în care alternează binele cu răul. Mă apucasem să socotesc de câtă vreme îmi mergea atât de rău și ajunsesem fix numărul doisprezece. Apogeului suferinței, după spusele ei. Singurul lucru care m-a ținut atunci în viață a fost faptul că vor urma doisprezece ani în care lucrurile vor merge din ce în ce mai bine.

Dacă mă gadesc acum, la ani distanță de acel moment, chiar așa a fost.

Dimineața, la cafea, Helene îmi povestea că ea era obișnuită să muncească de dimineața și până seara. Că, la job-ul precedent, fusese omul care închidea și deschidea biroul. Că acolo nu avea nici sâmbete și nici duminici. Că era, practic, lipită cu scotch de analize de tot feluri, de scheme logice, de ahitecturi N tiers și alte drăcii. Că visa “log"-uri ore în șir și abia dimineața găsea soluții.

Uneori ne întâlneam și în afara serviciului, la vreun restaurant din centrul Parisului, lângă Saint Michel sau lângă Notre Dame, sau acasă la ea, într-o “banlieue sud" la care ajungeam greu, după ce schimbam un autobuz și două RER-uri. Helene locuia într-un bloc gri care emana tristețe. De la fereastra de la sufragerie se vedeau alte blocuri gri, care emanau tristețe. Helene însă, era fericită acolo. Chiria era rezonabilă, atât cât să și-o poată permite și, pe durata traseului până la servici își scotea laptopul și muncea. Nici nu simțea când trecea timpul. Așa îmi spusese atunci pe balcon, la o țigară.

Îmi aduc aminte de o sâmbăta seara, într-o primăvara, când Helene ne-a invitat, pe mine și pe soțul meu, la o partidă de poker, între colegi. Când am ajuns la ea, era deja seara deja și blocurile gri, care emanau tristețe, erau învăluite într-o ceață grea din care ieșeau aburi. M-am bucurat să nu le mai văd.

În afară de omletă și cartofi prăjiți, Helen nu știa să gătească. Dar intotdeuana se găsea câte vreo prietenă să o ajute. În seara aceea, pe prietenă o chema Marie Ngu, era studentă la drept și gătea din pasiune. Spre deosebire de Helene, Marie nu se născuse în Vietnam, ci în Franța, din părinți născuți în Vietnam. Marie era foarte simpatică, ca și Helene, rădea mult, era mică de înălțime și avea părul negru strâns într-o coadă de cal, la spate. Vorbea încet, aproape în șoaptă, nu juca poker dar gătea dumnezeiește. A fost singura oară din viață mea când am mâncat nemi tradiționali, făcuți în casă.

La servici, în pauza de prânz, obișnuiam să mergem, eu, Helene și încă câțiva colegi, la un mic restaurant chinezesc care servea un open buffet la prețul fix de opt euro. Se manca foarte bine acolo, totul era proaspăt și bun, proprietarii, un cuplu de chinezi în vârstă, ne zâmbeau de fiecare dată când ne vedeau. Când terminam de mâncat, ne apuca somnul și, ca să mai putem rezista o după amiază lungă, plină cu ședințe interminabile și cu bugete de calculat, ne așezam pe o bancă și priveam în zare cum treceau tramvaiele verzi prin fața celor două turnuri de evacuare a aburului folosit la reciclarea deșeurilor. Trei ani mai tărziu unul dintre cele două turnuri a pierit într-un incediu, provocat după cum spuneau gurile rele, iar, după încă trei ani de zile, al doilea turn a fost dărâmat, uzina de reciclare a deșeurilor fiind renovată complet și transformată într-un buncăr subteran, construit în așa fel încât să răspundă normelor în vigoare privind poluarea și sănătatea publică.

Uneori, când puteam prelungi pauza de prânz un pic mai mult, ne urcam în mășina unui coleg și plecam spre arondismentul treisprezece, cartierul chinezesc. Blocuri de cărămidă roșie, de zece etaje, supermarketurile familiei Tang și multe restaurante. Helene ne-a învățat în ce restaurant să intrăm și în care nu. “Unde vedeți că-s mulți asiatici, acolo să știți că se mănâncă cel mai bine" ne-a spus ea într-una dintre escapadele noastre. Și ne-a dovedit că așa și era. Restaurantul în care am mâncat atunci părea mai degrabă o cantină a săracilor. Din exterior nu dădeai doi bani pe el, nu avea firma luminoasă și nimic nu te îmbia să îi treci pragul. Dar era plin ochi și abia am găsit cinci locuri, înghesuiți unul într-altul. Și scaunelele și mesele erau de plastic, nu existau fețe de masă și meniul era compus din doar două feluri : nemi "a volonte" și o supă vietnameză tradițională, un mănunchi de plante aromatice verzi peste care bucătarul, un asiatic cu șapcă și fară șorț, turna trei polonice de supă fierbinte, o porție zdravănă de tăiței de orez și, la sfârșit, trei bucăți de carne de vită, fiartă. PHỞ BÒ, așa se numea supa, mâncarea de bază a oricărui vientamez care se respectă.

Când s-a săturat de Franța, Hélène a plecat în Canada. Când m-am săturat de Franța, m-am întors în România.

Nu ne-am mai văzut de cincisprezece ani. O urmăresc pe Facebook, dau like-uri la ce postează, fotografii în general, îi urez la mulți ani de ziua ei. Ultima oară era blondă, tunsă scurt, și același zâmbet sincer îi umplea fața.

Helene …

În prima zi când sosise în echipă, îmi propusese o cafea. Acceptasem. Își scosese apoi o țigară și ceruse o scrumieră. Ieșisem pe terasă și povestisem una, alta. Înainte să ne despărțim, mă invitase la cină, la sora ei, căsătorită cu un român. N-am refuzat-o.

Seara, ne dădusem întâlnire la gară. Am ajuns puțin mai repede, cât să cumpărăm un tort rotund, cu ciocolată și alune.

Tocmai ieșeam pe ușa patiseriei cu tortul în brațe, când Helene, s-a oprit brusc. Fusese cât pe ce să dau peste ea și să scap tortul. S-a scuzat, dar trebuia neapărat să-mi spună ceva. Am privit-o mirată. Oare ce putea să fie atât de important și de neașteptat?

Înainte să spună ce avea de spus, Helene a devenit, brusc, serioasă și, pe un ton grav, mi-a spus: “ Eu sunt lesbiană, știi tu, îmi plac femeile".

Era să scap tortul a doua oară dar l-am ținut bine, cu degetele aproape lipite de curtia de carton galben strălucitor lipită periculos de tare de blatul însiropat. Am dat din cap că o oaie proastă și i-am zis doar : “și ce-i cu asta?"

Ea a râs și a luat-o la stânga.