Revistă print și online

Cele mai bune. Propuneri pentru Premiile Ficțiunea

Fluturii aveau miros de iarbă crudă

fotografie de Simona Andrei

În arta vizuală, Simona Andrei s-a remarcat prin fotografiile narative, inteligente, experimentale. De la combinații digitale, la fotografia clasică nimic nu-i este străin. Implicată în numeroase proiecte independente, aproape că viața culturală a Galațiului nu poate fi concepută fără ea. Dintre realizările sale aducem în atenție fotografia care a stat la baza afișului pentru spectacolul Fluturii aveau miros de iarbă crudă – o creație hibridă, inițiată de Monica Turcu (artist vizual) și Andrei Velea (scriitor).

Simona Andrei a făcut o serie de fotografii, care alcătuiesc povestea secundă a spectacolului, iar pe cea de mai sus, v-o oferim aici, propunând-o pentru Premiile Ficțiunea.

Doina Ruști


Anomalia

Concept, regie, muzică, coregrafie: Natasza Sołtanowicz; text, dramaturgie: Joanna Kowalska

Anomalia din spectacol este reprezentare care înspăimântă. Apariția este pregătită printr-o presupusă tensiune, dar impactul real este al imaginii din clipa relevării. Intră în scenă ca un colet uriaș. Te poți gândi la un cal troian. Rămânând liber față de ceea se derula în fața mea, o clipă m-am gândit și la mica - pe o scară absolută a temerilor - spaimă de viruși electronici. "Astăzi nu e zi de poștă" - se grăbește să declare un personaj, spre amuzamentul meu, la ideea că și coletăria vine doar chemată, ca la un fel de jour fixe.

 Un spectacol, reprezentat la Teatrul Marin Sorescu din Craiova, pe care îl recomand pentru imaginar, pentru ingeniozitatea jocului. Personajul Anomalia rămâne o reprezentare, un joc, un experiment. Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici

Marius Dobrin


Libertate, film, LM, de Tudor Giurgiu

Filmul lui Tudor Giurgiu mi se pare de departe cea mai bună peliculă dintre cele care au avut premiera în 2023. Nu este doar un alt film despre Revoluția din decembrie, ci o viziune complexă despre anomalie.

Deși pornește de la un fapt unanim cunoscut, scapă repede de  tentațiile reportajului, intrând într-o zonă de cinema viu, cu o mișcare alertă, derulată în progres, de unde și iluzia unei desfășurări în prezent. Nu are momente moarte, nu te lasă să te gândești la actul istoric. Este o poveste despre comportamentul uman în momente de criză, admirabil filmată, cu atenție maximă asupra proporțiilor.

Viziunea asupra personajului colectiv, de un realism echilibrat, constituie pentru mine atuul poveștii. Puține filme au reușeit să dea un personaj colectiv, alcătuit minuțios din prototipuri ale  mișcării de grup: toate personajele au rol în constucția tipologiei colective.  Din acest motiv mă și feresc să mă refer la personaje, toate impecabil jucate.

Filmul aduce și un important mesaj social, o viziune prețioasă despre revoluție și despre erorile ei. Dar această parte nu m-a interesat. De aceea recomand filmul pentru Premiile Ficțiunea, ca viziunea originală și bine alcătuită asupra mecanismelor anarhiei. Un poem al degringoladei.  

Doina Ruști


Evadarea tăcută

după Lena Constante; dramatizare și regie: Oana Pellea; scenografie: Vladimir Turturica; Light design: Ștefan Dumitra; regia tehnică: Andi Tuinea


A jucat în peste 50 de piese de teatru și a avut mai bine de 20 de roluri în film. Unele dintre ele absolut memorabile, inconfundabile, în toate cu autenticitate și profesionalism. Recent a decis să pună în scenă un spectacol la Teatrul Național, pornind de la volumul de memorialistică de detenție al Lenei Constante, Evadarea tăcută. Cei 8 ani de închisoare petrecuți singură în celulă (din totalul celor 12 de condamnare), doar pentru "vina" de a fi fost colegă la Teatrul Țăndărică din București și prietenă cu Elena, soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, sunt comprimați de Oana Pellea într-o poveste teribilă, de un ceas și ceva, la finalul căreia timpul pare suspendat și întoarcerea la curgerea obișnuită a existenței aproape imposibilă.

Această piesă-mărturisire – care reconstituie, la persoana I, traseul dureros al întemnițării, al anchetelor, condamnării și, ulterior, al anilor crânceni de carceră, marcați de spectrul celor 3 F – frică, frig și foame – nu pare deloc jucată. De altfel, actrița care și-a asumat, de această dată, și "pielea" de regizor nu se sfiește să afirme că nu și-a propus să interpreteze un rol, ci să împărtășească o experiență de viață, în care iadul exterior poate fi străbătut și învins, datorită luminii lăuntrice. Ascultând-o rostind vocabulele Lenei Constante despre arestare, interogatorii, "manej", bătai și felurite alte chinuri și umilințe la care a fost supusă, ai impresia că te afli în fața unui preot care oficiază liturghia, împărtășind audienței cuvintele Altuia. Există aici un fel de suprapunere și, în același timp, de distanță. Deși pronunți cuvintele celuilalt, identificându-te întrucâtva cu el, ești simultan și martorul privilegiat al poveștii spuse. Înveșmântată în firele istoriei trăite de Lena Constante, Oana Pellea devine vocea care o scoate din uitare, dar și urechea capabilă să sesizeze, cu maximă finețe, toate nuanțele tăinuite în rândurile celei pe care Dan C. Mihăilescu o așază, alături de Adriana Georgescu și de Oana Orlea, în secțiunea dedicată "feminității torturate", din volumul Castelul, biblioteca, pușcăria. Trei vămi ale feminității exemplare (Humanitas, 2013).

Singură pe scenă, devorată, parcă, de întuneric, doar cu chipul luminat puternic, ca la un interogatoriu cu becul în ochi, Oana Pellea recreează starea de claustrare și de teamă înnebunitoare în care și-a petrecut Lena Constante două treimi din durata detenției. Toate elementele ce compun spectacolul – de la decorul minimalist și proiecțiile din spatele personajului, până la sunetele care punctează din când în când discursul și, mai ales, la relația întunericului cu lumina – sunt gândite în acord cu experiența concentraționară pe care o reconstituie. Un one-woman-show fără stridențe și exagerări, ca un necesar exercițiu de dreaptă memorie. O lecție de supraviețuire în mijlocul infernului, prin descoperirea resurselor de frumusețe din adâncurile omului. Un spectacol pe care-l urmărești gâtuit de emoție, dezgustat sau înfricoșat de comportamentul călăilor și deplin primenit sufletește de noblețea și demnitatea victimei, care se dovedește, în felul acesta, învingătoare.

Cristina Bogdan


Au mai fost propuse:

"Am avut o Livadă" de Yann Verburgh, după "Livada de vișini" a lui Cehov. Regia Eugen Jebeleanu, Teatrul Odeon

DECAMERON 135666, de Alexander Hausvater, Teatrul Dramaturgilor Români


Lista rămâne deschisă, până pe 16 aprilie a.c

 

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice. Are în lucru un studiu legat de antropologia receptării.