*

În închisoarea de la Gradignan, situată la periferia orașului Bordeaux, răsunau strident o mulțime de țipete, înjurături, blesteme și, printre ele, bocetele unor deținuți. În carcera cu numărul 42, un infractor își pusese capăt zilelor – îl găsise portarul dimineața, la ora când avea loc obișnuita strigare. Era deja a doua sinucidere din săptămâna aceea, iar lucrul acesta îi îngrozise pe ceilalți deținuți. Le era teamă – nu pentru că urma să le facă cineva rău, ci le era teamă de lor înșiși – gândeau că, asemeni colegilor lor, vor ajunge în situația în care nu vor mai suporta –traiul aici, amintirile, motivul condamnării care le va fi întipărit de aici înainte ca un stigmat. Însă cel mai mult se temeau de necunoscut; cei mai mulți știau că dincolo de gratii, nu îi aștepta nimeni și nu aveau niciun loc la care să se întoarcă. Desigur, acestea erau gândurile condamnaților care își regretau faptele, însă erau și dintr-aceia care râdeau când se gândeau la viitorul lor, căci închisoarea nu se dovedise un loc prea rău.

În celula numărul 61, o rază de soare se revărsa ca o spovedanie asupra bărbatului ce ocupa patul din încăpere. Avea fața roșiatică, sprâncene nu prea groase, iar părul arămiu și ochii verzi te făceau să crezi că e vorba de un irlandez. Însă bărbatul, care se numea Chretien, nu era deloc irlandez; mama sa era originară din Letonia, iar tatăl său provenea de fel dintr-o regiune din Franța. Chretien avea doar douăzeci și opt de ani și fusese condamnat pentru ucidere premeditată, ceea ce îi atrăgea o pedeapsă pe viață. Când a intrat în închisoare, știa că de aici nu îl vor mai scoate decât pe o targă. În acea dimineață, Chretien suferea mai mult decât de obicei. Andrew, colegul și prietenul său, cel care ocupase carcera 42, era mort. Cu o seară înainte îi spuse " Nu mai pot", însă crezuse că glumește. Andrew îi povestise câte ceva despre viața sa, despre faptul că, recent, aflase că mama îi murise, iar femeia pe care o iubise cel mai mult plecase din țară cu un bărbat bogat. De fapt, plecase de doi ani, dar mama lui îi ascunsese acest fapt, de teama că aflarea veștii îl va înnebuni. "N-a mai putut suporta", își zise Andrew. "..Tot așa cum mult nu mai pot suporta nici eu", continuă apoi cu un suspin.

De câteva zile, gânduri tot mai sumbre îl țineau treaz nopțile. Își dădea bine seama că trebuie să facă ceva, că trebuie să scoată din el acel adevăr cumplit, fie doar ca să se elibereze de tot ceea ce ființa lui nu mai putea accepta. Dar cui să îi mărturisească tot ce avea pe suflet? Căci nu era nimeni pe care să îl intereseze povestea lui. Se gândise ceasuri întregi la asta și, negăsind nicio altă soluție, se hotărî să scrie. În închisoare, toți deținuții puteau primi foi și pixuri, iar unii își țineau chiar jurnale. Chretien ceruse cu o zi înainte zece coli și un pix. Fiecare coală va fi o scrisoare; așadar, zece scrisori. Voia ca povestea lui să se răspândească cât mai departe, iar apoi putea să părăsească acest pământ al nefericirii.

Oarecum nesigur, luă pixul de pe masa scorojită de mahon și începu să scrie prima scrisoare. Vârful pixului abia atingea hârtia – era pentru prima oară, după șapte ani de la condamnare, de când Chretien punea mâna pe un pix. Pe primul rând scrise "Dragii mei" – căci nu știa dacă cel ce va citi scrisoarea va fi femeie sau bărbat; și apoi, scrisorile lui erau un fel de manifest către întreaga umanitate.

Trecu vreo oră până ce termină de scris, deși textul nu era prea lung. Însă cântărise bine cuvintele, știind câtă greutate pot avea ele în astfel de momente. Odată terminată, lăsă pixul pe masă și reciti scrisoarea:

"Dragii mei,

Vă scriu aceste rânduri dintr-un loc nu prea fermecător; mă aflu în închisoarea Gradignan, unde am ajuns din dragoste. Da, din dragoste! Veți spune că orice condamnat folosește iubirea ca pretext pentru faptele pe care le-a comis. Însă pe mine nu iubirea m-a îndemnat să comit vreun gest animalic, căci eu, de fapt, nu am comis nimic. Și totuși, iubirea m-a adus aici și m-a făcut să par ceea ce nu sunt, și anume, un criminal; însă, de data aceasta, scriu din ură: am ajuns să urăsc atât de mult femeia pe care am iubit-o, încât trebuie să îmi ascultați povestea – măcar pentru a nu face ca mine. Vă spuneam despre dragoste și despre o femeie; aflați că această femeie, care se numește Amelie R., a fost blestemul vieții mele. Ne-am întâlnit întâmplător, și clipa aceea mi-a fost fatală. Am înțeles atunci că fără femeia aceasta, respirația devine un act inutil. Așa că am fost împreună, pentru 3 ani. Am iubit-o cum numai un nebun poate iubi; am devorat-o, am gustat fiecare moment petrecut cu ea. Însă, poveste clasică - Amelie nu m-a iubit așa cum credeam. Și în timp ce eu îmi consumam zilele gândindu-mă cum să o fac mai fericită, ea se întâlnea cu un avocat pe care-l cunoscuse când divorțase de bărbatul său. Se pare că de atunci era în vorbă cu acel avocat, de care eu aflasem mult mai târziu. Îmi spunea că se vede cu câte o prietenă cu care vrea să deschidă un magazin de cosmetice, iar eu, ca un prost, am crezut-o. Dar iată că într-o zi i-am prins pe cei doi chiar în apartamentul unde de atâtea ori îmi jurase credință. Am crezut, cu toată puterea ființei mele, că o să cad; atât de șocat eram să o văd în brațele altui bărbat, să o văd cum împarte săruturi și să realizez că de atâtea ori poate înaintea mea fusese a lui. N-aveam, se înțelege, nicio armă în casă, însă tare mi-aș fi dorit în momentele acelea să am măcar un cuțit; cred că i-aș fi omorât pe amândoi. Dar avea ea, și când am văzut că scoate pistolul din scrinul de lângă pat, groaza mi-a fost și mai mare. Nu mi-era teamă, însă înțelegeam abia acum că împărțisem viața cu o altă persoană, și nu cu Amelie cea dulce pe care o știam eu. De unde făcuse ea rost de pistol? Ce avea de gând, cum voia să îl folosească? Dar chiar voia să îl folosească? Până să-mi revin din prosteala în care căzusem, bărbatul – am aflat apoi că îl cheamă Georges – făcu o mișcare rapidă și luă pistolul din mâinile Ameliei. Ea țipă, strigând la el să nu tragă. Dezbrăcată încă, se acoperi cu un gest spontan cu cearșaful alb și înaintă către mine, proptindu-se în fața mea. "Dă-te imediat!" , i-a șuierat avocatul. "Nu!", strigă Amelie. "Chretien e un bărbat inteligent și va înțelege singur..nu e nevoie de sânge!". Se apropia cu pași mărunți de Georges, dar avea grijă să mă acopere în permanență. "Te rog, Georges", îl implora ea. Când mai avea un metru, se opri. Georges avea pistolul îndreptat spre mine și nu părea că vrea să renunțe la planul său. Oare Amelie îi spusese despre firea mea sălbatică? Știa că, oricum, cineva va muri, căci eu nu pot să o împart cu nimeni? Deodată, în toată tăcerea aceea, se auzi cocoșul apăsat. Brusc, Amelie se înfipse în brațul lui Georges și fu ea aceea care, fără să vrea, îl omorî – căci, inconștientă, roti cu o forță de care n-o credeam capabilă mâna dreaptă a avocatului, iar glontele pe care amantul îl pregătise pentru mine îl străpunse pe el. Am rămas consternat, incapabil să mă mișc; prea multe se întâmplaseră în seara aceea, în decurs de o oră. Nu știam ce să fac, și totuși, cu toată sminteala acelor clipe, am îmbrățișat-o pe Amelie. Alesese între mine și el? Nu știu. N-am apucat să o întreb, îi citeam groaza în privire și mi-am dat seama că nicio forță din lume nu mă va lasă să o trimit pe ea la închisoare – așa că am mers eu. La proces am declarat fățiș că eu, din greșeală, îl ucisesem pe Georges. Oricum – mă gândeam – pierzând-o pe Amelie, pierdeam viața, așa că ce rost mai avea să trăiesc? Liber sau încătușat, existența mi-ar fi fost la fel de blestemată. Însă acum, după șapte ani, după ce am aflat că ea și-a refăcut viața cu un alt bărbat, nu mai pot – trebuie să o denunț. Trebuie să mă eliberez de amintirea acelei nopți groaznice, care mă mănâncă precum un vierme. Și o fac astfel, în fața voastră, căci numai așa pot – ce instanțe judecătorești m-ar crede acum, după șapte ani de la crimă, după ce am spus clar și răspicat că eu, și nu ea, l-am ucis pe Georges? Nimeni. Nimeni. Nimeni nu m-ar crede – și probabil nici voi nu o veți face.

Așadar, iată povestea mea. Iată cum, nevinovat, ajung să plătesc cu viața pentru femeia pe care am iubit-o și care m-a nenorocit. Dar nu-i nimic; am încredere că scrisoarea aceasta va ajunge și la ea, și că soarta sau karma, cum se spune, va avea grijă să plătească pentru faptele ei."

​ Rămas bun,

​ Chretien.

P.S.: Voi trimite această scrisoare în zece exemplare. Astfel, fiecare dintre cei care o vor primi va ști că nu e singurul care descoperă acest (groaznic!) secret și îi va putea căuta pe ceilalți nouă. Dacă veți găsi de cuviință să îmi faceți dreptate, Cerul să vă răsplătească.

P.S.2: Totuși, încă o iubesc - și voi continua să o iubesc chiar dincolo de moarte. Așa că nu pot suporta să o văd suferind.

Terminând de citit scrisoarea, se apucă să rescrie același text pe celelalte foi rămase. Când ajunse la descrierea nopții care i-a marcat viața, mâna stângă îi tremură; retrăia și acum, după atâta amar de vreme, groaza pe care o trăise atunci. "Încă puțin", își spuse, și se chinui să scrie mai departe. Trecură astfel vreo două ore, timp în care se oprise de câteva ori spre a-și căpăta curajul. Cu fiecare cuvânt scris, simțea că e mai aproape de ținta sa – parcă o vedea pe Amelie cu scrisoarea în mână, albă ca varul, recunoscându-se pe ea însăși în acea teribilă poveste. Amelie..oare ce făcea ea acum? Oare rămăsese la fel de fermecătoare? Îmbătrânise? Avea poate copii? O lacrimă îi săpă în obrazul stâng, căci tot ceea ce visase vreodată era o familie fericită alături de această femeie – însă în noaptea aceea, visul i se năruise cu totul. "Asta-i viața, se gândi. Plătesc acum pentru cei 3 ani de fericire pe care i-am avut." Puse pixul departe și împachetă foile în scrisori. Mai cunoștea încă numele unor străzi de prin cartierul în care locuise, și inventă fără prea mult chin câteva adrese: Rue Laminoror nr. 6, Rue des Pétunias numărul 18, Rue de Crépusculaire numărul 89...Spera ca scrisorile sale să fie citite de câți mai mulți oameni, chiar dacă pentru el era prea târziu. După ce pregăti plicurile, le așeză pe un raft, ascunzându-le sub o batistă mototolită și se pregăti de prânz.

A doua zi era marți; ziua în care delicvenții puteau trimite corespondența către rudele prea puțin interesate de soarta lor, care îi vizitau de două ori pe an, și atunci doar de sărbători – când se mințeau că devin oameni mai buni. Însă delicvenții continuau să trimită scrisori, măcar pentru a-și mai omorî timpul. Așa că, în dimineața aceea, când gardianul Petros mergea din celulă în celulă să strângă plicurile, Chretien se ridică de la locul său și, căutând cele zece scrisori, așteptă într-o încordare fără seamăn ca pașii gardianului să se apropie de celula sa. Curând, putu distinge vocea groasă a bărbatului, trecând pe lângă celula sa fără să se oprească. Chretien nu trimisese niciodată scrisori; de aceea gardianul nici nu se aștepta la ceea ce urmă:

— Petros, oprește-te! strigă Chretien. Am să îți înmânez ceva, spuse, scoțând cele 10 plicuri de sub batistă.

— Dar ce te-a apucat, dragă? făcu gardianul, mirându-se de sumedenia de plicuri albe și izbucnind într-un râs sarcastic. Ți-oi fi scris testamentul, te pomenești, și acum înștiințezi fiece rudă de câștigul ce îi revine, zise el, rânjind cu malițiozitate.

— Nicidecum, spuse Chretien, fără să îi ia în seamă răutățile. Din nefericire nu am nici ce lăsa, nici cui. Așadar, permite-mi te rog să îți înmânez scrisorile, adăugă, întinzându-i paznicului plicurile.

Petros nu mai spuse nimic; fluieră a mirare și trecu mai departe la următoarea celulă. Nu îl interesau defel soarta celor din închisoare: era un om dintr-o bucată, tare și deseori lipsit de omenie. Urmărindu-l cu privirea, Chretien respiră bucuros: în sfârșit, planul său începea să prindă contur.

Miercuri, 17 martie 1954, părintele Horatio Ambrose lua parte la al treilea deces din acea săptămână tristă: deținutul Chretien Nicholas, din celula cu numărul 61, 28 de ani, se spânzurase cu o eșarfă de damă de barele de fier ale patului. Pe un bilet scrisese doar 3 cuvinte: "N-am mai putut", iar gardianul Petros fu convins că cele 10 scrisori alcătuiau de fapt testamentul tânărului.

**

Pe strada Rue de Crépusculaire, corespondența se livra în fiecare vineri dimineață. Poștașul, un bărbat chipeș, cu favoriții negri și ochii de forma migdalei, mergea din poartă în poartă, împărțind cu un gest spontan plicurile ce reveneau destinatarilor. Trebuie spus că, deși frumos, poștașul – domnul Robert - nu era de o inteligență sclipitoare: încurcase de nenumărate ori plicurile, în așa fel încât vecinii fuseseră nevoiți să meargă de la unii la alții, ca să-și înmâneze corect scrisorile. În acea zi însă, ceva extrem de ciudat se petrecu: poștașul Robert găsi, în mulțimea de scrisori, una semnată de un oarecare Chretien Nicholas și adresată unuia – aici numele destinatarului lipsea- de pe strada Rue de Crépusculaire, la numărul optezci și nouă. Însă acest număr nu exista: strada cuprindea doar numerele de la 12 la 43, fiind mai mult o alee stingheră decât o stradă propriu-zisă. Robert, pe care nici curiozitatea, nici râvna nu îl recomandau, ridică din sprâncene: ce să facă el cu o astfel de scrisoare? Și pentru că nu îi trecu nimic prin minte, hotărî să se gândească într-o altă zi la ciudata epistolă; așa că abandonă plicul alb, puțin îndoit la colțuri, în mașina poștei, pe bancheta din spate.

*

Două săptămâni mai târziu, în timp ce ședeau la cină, poștașul și nevasta lui discutau despre cum vor petrece sărbătorile pascale. Robert nu dorea să vină nimeni la ei, însă soția sa, o femeie tânără și plină de șarm, abia aștepta venirea unor rude, doar ca să își etaleze noua rochie din cașmir, pe care o cumpărase fix cu această ocazie.

— Dar, draga mea, vor mai fi momente când vei putea purta rochia, încercă Robert să-și tempereze soția.

— Nici nu mă gândesc! O voi purta de Sfintele Paști și cu asta basta! conchise ea, lăsându-și bărbatul mut. Ia spune-mi, mai bine, mi-ai adus de la cizmărie pantofii pe care a trebuit să mi-i repare bărbatul Mariannei?

— Desigur, scumpa mea; numai că i-am uitat în mașină. Au fost atât de multe colete și scrisori astăzi, încât..

Dar nici nu apucă bine poștașul să termine de vorbit, că soția se și repezi afară în curte. Cu un gest iute deschise portiera mașinii și începu să caute cu neastâmpăr cutia de pantofi. Mâinile îi bâjbâiau în întuneric și atinseră deodată un obiect ce produse un foșnet slab. Deși mașina bărbatului său era o sursă nesfârșită de pachete și pachețele – ce-i drept, acestea se găseau cel mai adesea în portbagaj, căci poștașul avea calitatea tipică oamenilor înguști la minte de a-și ține lucrurile într-o ordine perfectă, curiozitatea femeiască o mână pe soție să vadă ce e cu acest plic atât de stingher aruncat pe preșul mașinii. Trebuie să precizăm că nu era prima dată când femeia aceasta tânără făcea acest lucru: nu atât din gelozie, căci își cunoștea prea bine bărbatul, cât mai ales dintr-o pură dorință de a ști ce se întâmplă în viețile altora. Luând și cutia de pantofi, soția poștașului se duse în dreptul ferestrei unde se prelingea o rază de lumină; deși slabă, lumina permitea totuși citirea cuvintelor de pe plic. Scrisoarea era adresată de un anume Chretien Nicholas, însă destinatarul lipsea. În acel moment, Amelie, soția poștașului, simți că leșină. O cuprinse parcă frigul, iar când ajunse în casă, cu cutia de pantofi și plicul ascuns în capot, Robert crezu că ceva rău se întâmplase cu pantofii ei. Nu era departe de adevăr, ceva rău se întâmplase într-adevăr; Amelie acuză o migrenă și se retrase grăbită în dormitor, lăsându-și bărbatul să strângă singur masa aproape plină.

De cum se văzu singură, încuie ușa, scoase plicul din capot și se holbă minute în șir la numele și la scrisul expeditorului. Nu putea fi nicio greșeală, nicio coincidență; nu era doar numele lui, ci și scrisul. Îi era teamă să citească conținutul scrisorii; presimțea că ceva groaznic plutea în aer, amenințând să îi distrugă viața liniștită – după atâția ani de zbucium. Însă să nu o citească, era o greșeală și mai mare - știa că nu și-ar mai fi găsit liniștea în veci. Așa că, tremurând cuprinsă parcă de friguri cumplite, deschise și citi scrisoarea, tresărind fără oprire. Când ajunse la ultimul rând, simți că o prăpastie imensă se căsca înaintea ei: era pierdută.