Trei bărbați cu pălării negre de fetru, purtând niște balonzaide gri, pătate de picăturile ploii care tocmai începuse să cadă, așteptau sosirea trenului în stație. Fiecare ținea în mână o valiză mică, din vinilin maro, pe care era desenată cu vopsea galbenă o singură literă. Erau uzi și zgribuliți, cu pălăriile pleoștite, dar în ciuda aspectului mizer, păreau mulțumiți.

Locomotiva ajunse în micuța gară art nouveau, pufăi un nor de abur, apoi fluieră scurt. Când roțile ultimului vagon se opriră, cei trei urcară scara, unu în spatele celuilalt, păstrând ordinea literelor: Q E V.

Cel care purta valiza cu litera Q era un tip înalt, brunet, cu niște mustăți răsucite a la Dalí. Ochii negri îi erau adăpostiți de niște gene lungi, iar sprâncenele bogate, negre și ele, îi dădeau un aer misterios, ca de pirat. Cel pe a cărui valiză era desenată litera E, era mai degrabă scund și îndesat, iar pardesiul lung și prea larg îl făcea să semene cu un liliac cu aripile desfăcute. Pe chipul bonom, sprâncenele îi desenau o mirare comică. Ultimul, cel cu litera V, era un tip cu o înfățișare dură, tăiat în linii aspre, cu fălci proeminente și cu o privire pătrunzătoare, un om căruia cu greu îi puteai ghici vârsta.

Totul începuse în urmă cu trei săptămâni, mai precis în vara anului 1935, când îl întâlniseră pe Talip în cârciuma din port. Acceptaseră jocul lui, tentați de suma generoasă oferită de bărbatul cu înfățișare stranie și vorbă misterioasă. Jumate de milion de fiecare. Bani peșin.

În fiecare primăvară, când aburii ceții se ridicau încet din mare, soseau de la Istanbul cohorte întregi de pescari pentru a vâna calcan românesc. Își stabiliseră cartierul general în Insula Șerpilor. Aduceau calcanul pescuit la Constanța, în hala de pește, plătind statului o cotă de treizeci la sută din prețul rezultat în urma vânzării.

Așa venise și Talip, cu barcazurile[1] calcangiilor. Nimeni nu știa precis cine era și ce afaceri învârtea. Unii spuneau că ar fi fost un armator grec, urmărit de poliția elenă pentru evaziune, alții că, vezi Doamne, ar fi fost un italian care și-ar fi ucis familia - soția, soacra și cei doi copii mici. Mai umbla un zvon cum că ar fi fost chiar ucigașul Hagiului, cum fusese cunoscut Pincus Șapira, negustor și furnizor al Casei Regale din Constanța și conducător al comunității evreiești din localitate. Omul murise în condiții suspecte la 26 martie 1933, în plină activitate, lăsând o soție, Fanchette (Feiga), cu trei copii minori: Alexandru, Mihail și Suzeta. La moartea sa, găsiseră în magazin zeci de ceasornice de damă și bărbătești din nichel, argint sau aur, alături de inele, ace de cravată, brățări, tabachere, cercei, dar și lornioane, creioane de argint sau bricege.

Cert e că, din acest motiv, Talip era evitat de toată lumea. Nimeni nu dorea să intre în vorbă cu un om bănuit de atâtea fărădelegi, care, pe deasupra, mai avea și un chip respingător, căci fața îi era ciupită de vărsat, iar părul morcoviu și rar îi acoperea capul ca o iarbă arsă de soare. Avea o căutătură bănuielnică, accentuată de sprâncenele rare și nestatornice. Ochii de o culoare incertă, mai degrabă gri-verzui, păreau stinși, ca de stavrid mort, dar când te fixau, căpătau luciri de nebun. O rupea binișor pe românește și purta niște haine fistichii, cum nu se mai văzuseră prin partea locului. Obișnuia să umble însoțit de doi zdrahoni tuciurii, cu capetele rase și mustăți de tătar. Gemenii purtau șalvari și ilice din piele de bou, luate direct pe trup, fără cămașă.

Când bizarul trio intră în cârciuma de deasupra falezei, toți cei dinăuntru ridicară privirile, căci la o asemenea apariție, nu puteai rămâne indiferent. Cei trei se așezară la o masă mai retrasă, aproape de fereastra care dădea spre mare. Talip comandă un rachiu de anason.

— Am nevoie de trei bărbați pentru o treabă. Plătesc bine, zise bărbatul și se ridică în picioare.

Nu-i răspunse nimeni. Puținii clienți ai cârciumii rămaseră neîntorși la mesele lor, însă toți trăgeau, pe furiș, cu coada ochiului.

— Se pare că pe aici toată lumea o duce ca în sânul lui Avram, eu mă gândeam că la cât de prost merge calcanul, voi găsi pe cineva dispus să mă ajute, zise Talip. Dar, dacă nu vreți, asta e. Își termină rachiul, lăsă pe masă o monedă de 20 de lei și ieși însoțit de cei doi malaci.

Afară se lăsase întunericul. Din minaretul geamiei care domina vecinătățile se auzea glasul muezinului care chema la rugăciune.

— Vreau să merg la curve, zise Talip și o coti brusc la dreapta, spre o stradă unde știa că își făceau veacul câteva amazoane. Primăria le oropsise departe de cârciumi, grădini publice, școli și biserici, iar oficial, legea sanitară interzisese casele de prostituție și orice stabilimente sau bordeluri unde se practica această meserie pe motiv că erau prea expuse și dăunau moralei publice. În schimb, femeile puteau alege să o practice pe cont propriu, cu condiția să fie sănătoase și să aibă o fișă de sănătate eliberată de autorități.

Mai aveau de mers vreo sută de pași până să intre pe strada plăcerilor, când Talip se auzi strigat. Se opri și privi în urma sa. Văzu trei siluete care se apropiau gâfâind.

— Stimate domn, zise cel înalt și brunet, noi am dori să ne prindem în joc.

— Aha, voi sunteți...Păi, de ce nu ați vorbit când v-am făcut propunerea în cârciumă?

— Ne știe lumea...Nu voiam să se vorbească, cum că ne băgăm în seamă cu cine nu trebuie, zise cel mic și îndesat și zâmbi cu subînțeles.

Cel de-al treilea nu zise nimic. Doar stătea acolo și privea.

— Uite ce e, spuse Talip, acum nu am vreme de pierdut. Am niște afaceri de rezolvat. Ne vedem mâine dimineață în holul Hotelului Francez.

— Vom fi acolo, doar să nu luați pe alții în locul nostru, că de aia ne-am grăbit să vă prindem din urmă.

— Bine. Vorbim mâine.

— La ce oră? întrebă cu glas răgușit cel de-al treilea bărbat care până atunci nu zisese nimic.

— Dimineață. Nu știu precis. Mă așteptați acolo.

Talip ridică o mână în chip de rămas-bun și își continuă drumul. Nu apucă însă să meargă prea mult, căci pe strada Carol, în dreptul farmaciei Sf. Gheorghe, bărbatul simți o lovitură ascuțită în umăr și se prăbuși la pământ. Cei doi culuci[2] se aplecară degrabă să vadă ce se întâmplase cu stăpânul lor. Cămașa i se îmbibase de sânge, un pic mai sus de inimă. Unul din zdrahoni rupse pânza și verifică rana. Era superficială. Glonțul nu pătrunsese în carne, ci doar îi zgâriase pielea.

— Nenorociții! Au vrut să mă omoare! Au vrut să îl omoare pe Talip! Bărbatul gesticula și amenința cu pumnul strâns spre un dușman invizibil din urma sa. Apoi privi spre cer și zise:

— Voi reuși, auzi Tu, voi reuși, îți promit că de data asta Te voi salva!

— Doriți să vă ducem la spital? întrebă unul din ei.

— Nu. Ai înnebunit? Mergem la madam Rozi. Are ea grijă de mine. Mă lăsați acolo și voi vă duceți după nemernicii ăia trei. Și nu uitați să duceți crucile pe insulă. Le duceți pe rând, să nu dăm de bănuit. Doamne, nu mai e mult, îți promit!

Talip continua să vorbească în dodii, în vreme ce slujitorii săi îi legau rana cu fâșiile rupte din cămașă.

Clădirea cu un singur etaj, unde cea mai veche matroană din Constanța își ținea fetele, cunoscuse și vremuri mai bune. Casa avea ferestre arcuite și frize decorate cu frunze de castan, după moda de la Paris. Acum, însă, tencuiala căzuse în câteva locuri și caturile geamurilor începuseră să putrezească. Intrarea frontală se deschidea cu o ușă impunătoare, din lemn de stejar, încadrată în arc frânt, dar nimeni nu o folosea, căci clienții preferau pentru discreție o ușă laterală. Pe acolo se ajungea într-un hol care avea în capăt o scară din fier forjat ce urca la etaj. În încăperile de sus erau două dormitoare mari cu o baie comună între ele.

Madam Rozi avea în grijă trei fete: o unguroaică care își zicea Bella și nu știa o boabă românește, zicea doar ioi, ioi, ioi, când îi venea plăcerea, mai era o țigăncușă focoasă, Janeta și perla coroanei, Mița, o olteancă care rezista și la zece bărbați pe noapte.

Deși nu aveau voie, hetairele se mai arătau la ferestrele de la parter ce dădeau în stradă. Asta numai după ce madam Rozi se asigura că polițaii nu mișunau prin zonă. Îmbrăcate sumar, fetele se făceau că deretică prin casă, doar în desuuri provocatoare și portjartiere fine, cumpărate de matroană de prin peregrinările ei prin Europa.

La ora aceea târzie din noapte, când Talip se înființă la ușa laterală, nu era nimeni la geam, iar perdelele erau trase. Bărbatul apăsă butonul de ebonită al soneriei. Așteptă câteva clipe și văzând că nu primește răspuns, ciocăni cu semnalul secret în geam. Într-un târziu, ușa se deschise și madam Rozi, într-un capot de casă și cu ochii mici de somn, începu să îl dojenească:

— Tu nu știi să citești? Am pus un anunț mare cât casa ca să îl vadă și chiorii ca tine! Se vinde! Gata, ies din afacere! Marinarii ăștia nenorociți mi-au îmbolnăvit fetele. Ce dracu vrei? Cară-te, de aici! Sau poate mă vrei pe mine?

Rozi nu fusese o femeie urâtă și chiar la cei 58 de ani, pielea îi era încă fermă și fesele tari. Doar că alcoolul și nopțile pierdute o buhăiseră și căpătase, cumva, un aer de babă acră care nu te prea îndemna la amor.

— Și zici că nu e nicio fată acasă? mai încercă o dată Talip.

— Ești prost? Doar ce ți-am zis că au blenoragie. Dar ce ai pățit la umăr?

— M-au împușcat. Mă primești la tine? Oblojește-mi rana. Te plătesc.

Femeia ieși în prag, privi bănuitoare în jur, după care îl împinse înăuntru și încuie ușa. Talip se uită în jur cu un sentiment familiar. Salonul de la parter rămăsese așa cum îl știa, amplu, cu fotoliile mari cu perne de mătase și cu măsuța mică de ceai între ele. Pe pereții tapisați atârnau copiile unor tablouri celebre, iar deasupra șemineului își văzu chipul în oglinda ovală cu marginile înnegrite.

"Dar urât mai sunt", gândi el în vreme ce o aștepta pe madam Rozi să se întoarcă cu cele trebuincioase îngrijirii rănii. Femeia reveni în salon cu o tavă pe care erau așezate niște sticluțe, o foarfecă și o rolă de bandaj.

— Dă-ți jos cămașa!

Talip se conformă și rămase la bustul gol. Rana era mai mult o zgârietură urâtă, pielea fusese despicată pe o lungime de vreo cinci centimetri și nu era foarte adâncă.

— Mai ciudat e că nu s-a auzit împușcătura. Am simțit doar o arsură puternică în umăr și m-am prăbușit, zise Talip, atent la mâinile femeii.

— Să înțeleg că nu l-ai văzut?

— Nu. Dar nu putea fi decât unul din cei trei cu care vorbisem mai înainte.

— Ai dușmani mulți. Ai face mai bine să nu mai vii pe aici. Lumea vorbește că ai avea multe păcate.

— Oi avea. Dar mă voi curăța de ele. Ascultă la mine ce îți zic, Rozi dragă, că de aia m-am întors. De data asta nu mai dau greș.

Femeia se așeză lângă el și începu să îi oblojească rana cu o bucată de vată îmbibată în rivanol. Mirosul înțepător ce urca din sticluța deschisă era acoperit de cel al parfumului Chat Noir ce emana când și când din pielea matroanei, iar Madam Rozi se apleca tot mai mult peste el, în timp ce sânii grei îi apăsau, la răstimpuri, pieptul. Brusc, Talip o apucă de brațe și o trânti pe fotoliu. De pe fotoliu ajunseră în hol și tot așa, până ce sfârșiră sus, în patul matrimonial de la etaj. Talip adormi, iar sforăitul său o goni pe femeie în cealaltă cameră. Bărbatul avu o noapte agitată și se trezi de vreo două ori să vomite. Dimineața, lăsă pe măsuța de ceai din salon câteva bancnote și ieși tiptil din casă. Erau clipe ca acestea când sentimentul cumplit de vină i se înfășura pe gât ca un șarpe. Aceeași scenă, veche de două mii de ani, îi revenea în minte, vie, ca și cum ar fi fost ieri. Eu sunt nevinovat de sângele Acestui Om! Treaba voastră!

Afară se simți un pic mai bine. Trase în piept aerul sărat ce venea dinspre mare. Se anunța o zi frumoasă, iar pescărușii țipau desenând volte largi pe cerul senin. O luă la pas spre colțul sud-estic al pieței Basarab, unde se afla Hotelul Francez. Curând fu ajuns din urmă de oamenii săi de încredere care îi povestiră cine îl rănise cu o seară în urmă. Nu fuseseră cei trei, așa cum bănuise la început. Ascultă, în continuare, cu gura căscată explicația stupefiantă a acelei întâmplări. Cică un soldat grănicer care făcea de santinelă la Farul Roșu din fața pavilionului regal, zărise două bărci cu motor turcești care se pare că făceau braconaj. Părându-i-se suspecte, le somase să stea. La început a strigat la ei, apoi a fluierat de trei ori. Barcagii n-au auzit somațiile, din cauza zgomotului motoarelor și atunci a tras un foc de armă în aer. Glonțul rătăcit a călătorit cel mai probabil până pe strada Carol, în dreptul farmaciei, unde l-a atins pe el în umăr.

Se făcuse deja ora zece când intră pe ușa grandiosului Hotel Francez, fosta Vilă Regnier. Se duse la recepție și întrebă dacă îl căutase cineva. Recepționerul îi arătă trei bărbați care consumau coniac și beau cafea la bar. Talip le făcu un semn culucilor și aceștia dispărură de îndată pe scările ce duceau la camere. Se întoarseră în scurt timp cu trei valize mici.

— Așteptați aici, le zise Talip. Apoi se îndreptă spre bar.

— Vă mulțumesc că ați venit. Înțeleg că acceptați să intrați în joc. Aș dori să schimbăm câteva cuvinte într-un loc mai ferit. Urmați-mă!

Găsiră un separeu, iar Talip le ceru să îl asculte cu atenție. Îi avertiză că nu era un joc obișnuit, dar că aveau libertatea să nu-l accepte. Le mai spuse că în fiecare din valizele aduse de oamenii săi se găsea jumătate de milion de lei. Ca să intre în posesia banilor, trebuiau să dezlege două enigme. Dacă reușeau, banii erau ai lor. Dacă nu, mureau în chinuri.

Cei trei păliră și schimbară între ei priviri contrariate. Propunerea părea neserioasă sau ascundea ceva ce nu puteau încă pricepe.

— Vă înțeleg nedumerirea și de aceea vă invit să îmi puneți orice întrebare doriți, zise Talip.

— Ce trebuie să facem mai exact pentru banii ăștia? Va trebui să-l ucidem pe rege? întrebă mai în glumă, mai în serios bărbatul cel scund cu fața veșnic mirată.

— Nici vorbă de așa ceva. E mult mai complicat.

— Mai complicat decât crima? Și noi, mă rog, cum ar urma să murim? Ori e așa, un fel de a spune? zise brunetul.

Talip se mulțumi doar să îl fixeze cu ochii săi mici și răi, fără să-i răspundă la întrebare. Apoi, după o pauză, își trecu mâna prin părul rar și zise:

— E târziu. Dacă nu vreți, caut pe alții.

Bărbatul tăcut, cel cu liniile feței dure ca de piatră, apucă energic una din valize.

— Ai ales bine, domnule. Litera V, îl încurajă Talip, bătându-l pe umăr. Apreciez curajul, doar că singur nu vei putea duce la capăt misiunea. O să mai caut doi oameni și îți dau de știre mai pe seară. Ne vedem în fața statuii lui Ovidiu. În valiza pe care o ții în mână sunt 500.000 de lei. Pot fi ai tăi. Nu ai voie, însă, să o deschizi până nu rezolvi enigmele, așa cum am spus mai înainte. Poate te gândești că ai putea să te faci nevăzut cu banii, cât timp eu îți caut tovarăși, dar te sfătuiesc să nu o faci. Ții în mână o mașinărie infernală. Încuietoarea e legată la un mecanism care, la deschidere, va declanșa explozia unei grenade.

Nu apucă să-și termine fraza, că bărbatul scund apucă valiza cu litera E.

— Mă bag și eu, zise și trecu lângă colegul său.

— Ai zis că ne spui mai multe, dar până una alta, nu ne-ai zis decât că ne omori dacă dăm greș, vorbi cel brunet. Dacă nu trebuie să ucidem, atunci ce poate fi atât de greu?

— V-am zis. Aveți de descifrat două enigme. Sunt un om bogat și îmi permit astfel de bizarerii. Îmi place să mă joc cu mintea oamenilor.

— De ce ai nevoie de trei persoane? continuă bărbatul cu mustăți caraghioase.

— Bună întrebarea. După cum vedeți, pe valize sunt trecute trei litere. Jocul pe care l-am inventat se joacă în trei. Prima probă e chiar ușoară. Va trebui să ghiciți cuvintele care încep cu aceste inițiale. Veți lucra împreună. Iar din acest moment vă sfătuiesc să vă adresați unul altuia chiar cu aceste inițiale: Q, E și V. Va fi pentru siguranța dumneavoastră. Vă voi oferi acum un singur indiciu și anume: ce căutați se află ascuns într-un obiect de cult dintr-o mică biserică de munte. Mai multe, la întoarcere. Aveți trei săptămâni. O să vă aștept aici, în holul hotelului. Cam asta e. Domnilor, succes! Le strânse mâna și îi conduse în stradă.

Pe 12 iunie 1935, într-o zi ploioasă de duminică, începu teribila și incredibila lor aventură. Luaseră la rând toate mănăstirile și schiturile din nordul țării, căci Talip le spusese să caute într-un sat de munte. Nu aflaseră, însă, mai nimic. Vorbiseră cu stareți, cu teologi, întorseseră pe dos icoane, engolpioane, sfeșnice și proscomidiare, iconostase, chivote, dichere și trichere și câte și mai câte. Erau la capătul răbdării și nu puține fuseseră momentele când doriseră să deschidă valizele pentru a se convinge că Talip nu își bătuse joc de ei, dar, vezi bine, nu avură curaj.

Cele trei săptămâni erau pe cale să se isprăvească. Drumurile anevoioase îi obosiseră, căci ei erau oameni din sud, nu știau să respire aerul tare și uscat al înălțimilor. Era ultima lor încercare: Schitul Sfânta Ana. După ce părăsiră cocheta gară a micului orășel de munte, se urcară în căruța unui țăran care îi lăsă în apropierea potecii ce ducea la lăcașul sfânt din munții Bucegi.

Mergeau de mai bine de o oră, unul în spatele celuilalt, îmbrăcați în hainele incomode de oraș, cu pălăriile lor negre de fetru pe cap. Soarele începuse să scapete. Pătrunseră deja în zona vegetației subalpine, iar poteca se îngustase mult. Tufărișuri de afin, merișor, ienupăr, jnepeniș le zgâriau brațele și fețele. Se mai opreau la răstimpuri ca să-și tragă sufletul.

Deodată, în fața lor, răsări micuțul schit. Apăruse neașteptat, mai mult ca o umbră, pe cerul ce căpătase nuanțe rozalii. Aducea mai degrabă cu o pâine rotundă, așa, cum se vedea din depărtare, cu pereți zugrăviți în alb și cu turla crescută peste acoperișul ca o ciupercă de lemn. Nu avea nimic din grandoarea mănăstirilor pe care le vizitaseră până atunci. În liniștea din jur nu se mișca nimic. Schitul părea părăsit când, de nicăieri, apăru un călugăr ca o mogâldeață neagră și agitată, cu o barbă lungă și sură.

— Bună ziua, oameni buni, poftiți, intrați, să vă deschid. Pesemne că v-ați rătăcit. Acum, că se lasă întunericul, mai bine înnoptați aici. O să vă pregătesc și ceva de-ale gurii. De unde sunteți de loc?

Omul vorbea repede și se bucura că putea schimba o vorbă cu cineva.

Cei trei nu răspunseră și intrară unul după altul pe poarta scundă a schitului. Înăuntru era întuneric și răcoare. Ardea doar o candelă la icoana Maicii Domnului.

— Dar nu prea arătați a vilegiaturiști și nici a pelerini. Cu tăștile celea păreți mai degrabă perceptori. Ce duceți într-însele, dacă nu e vreun secret? întrebă călugărul în vreme ce aprindea mai multe lumânări.

— Ba chiar e, părințele, zise Q. E un secret de viață și de moarte.

— Adevărul e că nici noi nu prea știm bine ce e în ele, adăugă E.

— Adevărul? Ce e adevărul? De bună seamă că nu știți. Mai ales că le-ați și însemnat. Ia uite Q, E și V. Voi știți ce înseamnă literele astea? Uite, zise călugărul apucând un pocal de argint de pe masă. Îl ridică în lumina lumânării și citi cuvintele gravate în latină ce înconjurau partea de sus a cupei: Quid est veritas.

— Ce ai spus? Ce înseamnă asta? strigă V, smulgându-i din mâini pocalul.

— Ce este adevărul. Isus spusese: "Eu pentru aceasta m-am născut și am venit în lume: ca să stau mărturie adevărului. Oricine vine dintru adevăr dă ascultare glasului meu.“ Iar Pilat îl întreabă: "Ce este adevărul?“

— Pilat din Pont? Cel care l-a trădat pe Isus? rosti E cu înflăcărare.

— Ăla era Iuda, îl corectă Q.

— Pilat nu l-a trădat. El doar s-a spălat pe mâini, spuse V.

— Asta era? Asta căutam? Păi, atunci spune-ne, părințele, care este adevărul?

— Adevărul este Isus.

A doua zi, pe seară, cei trei intrau deja în holul somptuosului hotel de la marginea mării. Întrebară la recepție de Talip și aflară că plecase din oraș. Le lăsase în schimb o scrisoare. Q desfăcu plicul, scoase hârtia și începu să citească:

"Dragii mei pelerini,

Dacă citiți aceste rânduri înseamnă că ați reușit să aflați taina din spatele celor trei litere și sunteți în viață. Felicitări!

Vă aflați, de bună seamă, pe drumul cel bun. Mai aveți o singură încercare. Vă aștept pe Insula Șerpilor unde veți primi noi instrucțiuni.

Al vostru,

Talip."

— Insula Șerpilor? Ce părere aveți? întrebă E. Mi se pare extrem de ciudat că știa că am rezolvat enigma. De unde, oare ar fi putut afla?

— Cu siguranță am fost urmăriți în tot acest timp, zise Q privind neliniștit în jur.

— Și ce ar fi câștigat, dacă, să zicem, unul dintre noi deschidea valiza și săream în aer? Dacă e într-adevăr un nebun sadic, ar fi trebuit să fie de față când se întâmpla, nu-i așa? zise E.

— Nu neapărat, spuse V. Era sigur de la bun început că vom descifra mesajul. Ne-a dirijat către acel schit. Călugărul știa că vom veni și ne-a făcut să credem că am descoperit cuvintele din pură întâmplare. Am putea încerca ceva. Să lăsăm la hotel valizele. Să vedem ce se întâmplă. Le lăsăm în grija recepționerului. Dacă vrea să ne jucăm, atunci hai să ne jucăm!

— Și dacă se supără și nu ne mai dă nimic? După atâta chin...zise E. Eu nu vreau să pierd atâția bani. Mergem acolo și facem ce ne zice.

— De ce ne-o fi chemat în pustietatea aia? spuse Q. Dumnezeule, cred că știu. Opiu. Îl aduce din Turcia. Îl are ascuns acolo, pe insulă. Să mă scuipați de n-o fi așa! Și ne folosește ca să îl distribuim prin restaurante, cabarete și la cazinou.

— Ciudat. De ce ar recurge la tot acest circ? Eu zic că omul e doar scrântit, zise V. Și acum ce facem, că doar n-om pleca în noaptea asta...

— Domnul Talip v-a plătit trei camere, acestea sunt cheile dumneavoastră, îi întrerupse băiatul de la recepție.

— S-a gândit la toate, zise Q.

A doua zi, se treziră foarte dimineață și se interesară la recepție dacă erau excursii în Insula Șerpilor. Băiatul îi trimise la panoul cu excursii. Acolo găsiră un afiș pe care scria:

"Mare excursie la Insula Șerpilor cu luxosul vapor de pasageri Principesa Maria al S.M.R, sub auspiciile revistelor Realitatea Ilustrată și Marina Revistă Ilustrată, care va avea loc în ziua de 14 iulie 1935. Locuri strict limitate.

O zi întreagă de agreabilă plimbare pe mare cu divertismente și dans la bord. Menu-uri copioase. Orchestră de jazz, fanfară și diseurul Poenaru vor delecta pe excursioniști în tot timpul voiajului. Diverse jocuri, distracții și surprize. Seara iluminație feerică. Un bufet și bar bine asortat vor sta la dispoziția excursioniștilor, cu prețuri absolut modeste.

Excursia, inclusiv cele trei mese copioase – Lei 750

Excursia cu numai două mese turistice (rece)- Lei 500

Bilete și informațiuni la:

Constanța: Europa S.A. Piața Independenței 16."

— Fir-ar să fie, zise Q. 14 iulie e săptămâna viitoare. Nu putem aștepta atât.

— Ar mai fi o cale, domnilor, interveni băiatul de la recepție. Mergeți la Sulina și poate găsiți acolo vreun calcangiu turc, căci bărcile lor cu motor pot parcurge câte 11 mile pe oră. Până seara sunteți pe insulă.

Au ajuns la Sulina pe la ora 11.00 și nu mică le-a fost mirarea când tot căutând o barcă prin raza portului, au dat peste unul din gemenii lui Talip. Tătarul le făcu semn să îl urmeze. Îi conduse la o barcă modernă, echipată cu un motor diesel Mercedes 190D, un Westlander 1200 lungă de 12 metri și lată de 2,50 metri. Le făcu semn să urce, porni motorul, dezlegă parâma de ancorare și demarară în viteză spre Insula Șerpilor.

Pe drum, cei trei încercară, de câteva ori să intre în vorbă cu uriașul taciturn, dar se pare că acesta primise ordine clare de la stăpân să nu deschidă gura. Și oricum, cu zgomotul făcut de motor, cu greu s-ar fi înțeles. Cazarea la bord era modestă, dar eficientă. Suprastructura cabinei din oțel oferea un spațiu limitat pentru cap, în timp ce timoneria din lemn avea un aer rustic. Pe jos, printre butoaie de motorină și plase de pescuit, era depozitată o cruce lungă de vreo 4 metri, din grinzi albe de molid. Era așezată la picioarele lor și părea că avea rol de rezistență.

Ce loc teribil, gândi Q și privi în zare. Soarele urcase bine pe cer, iar marea devenise o pânză de lumină nesfârșită care le ardea ochii. O singură dată fusese pe Insulă, cu tatăl său, când era copil. Își aminti că în ziua aceea vremea fusese cețoasă și marea agitată. Reușiseră cu greu să evite stâncile colțuroase, căci lumina farului de pe insulă nu mai era vizibilă. Noroc că paznicul farului avea un sistem de semnalizare de rezervă. Folosea o instalație alcătuită dintr-o prăjină lungă care se termina în doi dinți de furcă de care erau agățate cu sfoară mici tuburi pline cu explozibil. După ce erau prinse cartușele, prăjina era ridicată până ajungea la nivelul de sus al farului. Atunci mecanicul apăsa maneta detonatorului și recipientele explodau, degajând fum și avertizând astfel marinarii.

Au ajuns pe insulă când soarele își începea coborârea în mare. Cerul era senin, dar vântul bătea cu putere. Era hulă. Valurile uriașe plescăiau izbindu-se de stânci și stropindu-i cu apă. Tătarul manevră barca cu dexteritate, se vedea că era un marinar priceput, căci să menții echilibru la un asemenea balans, cerea măiestrie și curaj. Aruncă baloanele de acostare, iar fratele său aflat pe cheu, prinse parâma și o petrecu în jurul babei[3]. Uriașul le făcu semn să coboare. S-au ridicat și s-au îndreptat clătinându-se către pupa, apoi dintr-un salt au fost pe ponton. Geamănul de pe mal a sărit în barcă și și-a ajutat fratele să ridice crucea lungă de lemn. Au suit-o apoi pe umeri și au început să urce treptele de piatră care duceau sus, pe platou. Urcau toți în șir indian, Q, E, V și gemenii în spatele lor.

Legenda spune că Insula Șerpilor a fost creată de zeul mării Poseidon ca templu sacru pentru cel mai mare războinic al grecilor, Ahile. Realitatea le arăta, însă, altceva: pe Insula Șerpilor nu fusese niciodată viață. O stâncă pustie, bătută de valuri și vânt turbat. Nu era apă potabilă, nu creșteau copaci. Un loc neprimitor și rece.

Mergeau ca niște prizonieri, mânați de la spate de cei doi tătari, pe singura potecă ce ducea la far. Construcția era amplasată pe platoul insulei, în cel mai înalt punct, la o altitudine de 40 de metri, iar lângă aceasta era o baracă cu acoperișul de tablă. Vântul se întețise, iar cerul se întunecase de tot.

Talip îi aștepta înăuntru, așezat pe un scaun, lângă o masă simplă de lemn pe care era o tavă cu patru pahare și o sticlă de vin. Unul din pahare era diferit.

— Bine ați venit, pelerinilor! Luați loc, lăsați valizele jos și haideți să sărbătorim reușita voastră! A mai rămas o singură probă. Dar înainte, vreau să aud chiar din gura voastră cuvintele magice. Vreau să rostiți fraza toți deodată. Fiecare cu litera lui. La trei. Hai, unu, doi...

— Quid!

— Est!

— Veritas!

Expresia sună straniu, ca o incantație pe trei voci, dar Talip aplaudă frenetic. Turnă vinul în pahare, iar el îl ridică pe cel diferit. Era un pocal de argint, pe care cei trei îl recunoscură, deoarece purta inscripția în latină, la fel ca cel din schit.

— Bibamus, moriendum est

Cei trei ridicară și paharele și băură până la fund.

— Și acum, o să vă las aici. Va trebui să dezlegați cea de-a doua enigmă și ultima, după care voi veni să dezamorsez grenada din valiza voastră și să vă pun în posesia banilor. În cazul în care veți reuși. Dacă nu, în fine, asta e, dar să rămânem optimiști. Bun. La treabă! Deschideți plicul galben. Aveți hârtie și creion. O să aveți nevoie. Revin peste 4 ore. Adică, fix la miezul nopții. Succes!

Talip râse și fața i se schimonosi cumplit în lumina palidă a opaițului cu ulei atârnat de peretele barăcii. Se ridică de la masă, ieși și încuie ușa cu cheia.

V luă plicul de pe masă și îl deschise. Scoase din el o foaie cu același tip de hârtie fină ca cel de la hotel, o despături și citi:

"Dragi pelerini,

A venit vremea să încheiem acest joc. Să o facem într-un chip cât mai plăcut. Ați reușit să aflați secretul literelor de pe valizele voastre. Acum va trebui să răspundeți la această întrebare: Quid est veritas? Răspunsul corect îl veți afla amestecând literele cuvintelor ce compun întrebarea. E simplu, nu-i așa?

Iar ca să vă demonstrez că sunt un om generos, unul din voi va avea șansa să se salveze în cazul în care veți da greș. Nu voi alege eu, ci veți trage la sorți. În colțul încăperii, veți vedea pe jos o cutie de conserve cu trei bilețele în ea. Biletele sunt împăturite astfel încât să nu se vadă scrisul. Pe două dintre ele e trecut numele Baraba, iar pe unul Isus. Extrageți biletul, dar nu îl citiți, ci îl băgați, imediat, în buzunar. La final, dacă nu veți reuși să dezlegați enigma, cel care a tras biletul norocos, e liber să plece acasă. Din acest moment aveți 4 ore. Succes!"

Bărbații se priviră îngrijorați. Deci nu era vorba despre traficul de opiu. Talip chiar era bolnav, gândi Q. Se repezi la ușă și o încercă, trăgând zadarnic de clanță. Nu-l văzuseră nici pe paznicul farului. În mod normal trebuiau să fie patru: un român, un rus, un grec și un turc. Dintre ei, unul putea pleca o dată la patru luni, în concediu, acasă la Sulina. Doar că acum, din trei, nu era niciunul.

— De ce ne-a închis aici? Care e scopul? Unde am fi putut fugi? Ce are de gând să ne facă? O să ne dea foc! izbucni E.

— Nu cred. Jocul nu s-a terminat. Haideți să încercăm să rezolvăm enigma, fu de părere V și luă creionul în mână.

— Călugărul! strigă deodată E.

— Ce e cu el? întrebă Q.

— Ne-a dat răspunsul. Nu vă amintiți? A zis că "Adevărul e Isus".

— Da, îmi amintesc, doar că nu știu ca vreunul dintre noi să știe latină, conchise V și ridică cutia de conserve. Hai să tragem la sorți, cum ne-a zis.

"Și-au împărțit hainele Mele între ei și pentru cămașa Mea au tras la sorți".

Primul trase Q, apoi E și apoi V îl luă pe ultimul. Băgară bilețelul în buzunar, așa cum li se spusese. Reveniră la masă și se apucară să amestece literele, încercând zadarnic să formeze numele lui Isus, apoi, după vreo jumătate de ceas, căzură de acord că două dintre cuvinte ar putea fi "Est" și "Veritas". Doar că nu erau amestecate.

Timpul trecea. Își simțeau ochii tot mai grei și nu se mai puteau concentra. Îi cuprinse o amețeală ciudată. Primul căzu E, urmat la scurt timp de Q și de V.

Se treziră buimaci, tremurând de frig. Nu mai erau în baracă. Se aflau jos, într-una din grotele săpate de valuri și vânt în țărmul insulei. Grota era luminată de torțe înfipte în pământ. În dreapta, întinsă pe jos, văzură crucea pe care o căraseră, mai devreme gemenii. Lângă ea, la o distanță de vreo doi metri, alta. Iar rezemată de peretele grotei, cea de-a treia. Talip, îmbrăcat într-o togă romană și cu capul încununat de o coroană de lauri, apăru în gura peșterii și zise:

— Dragi pelerini, din păcate nu ați reușit să rezolvați cea de-a doua enigmă. Timpul vostru a expirat. Ați pierdut. Și ca să vedeți că nu a fost doar gluma unui nebun, priviți!

Bătu scurt din palme și tătarii aduseră valizele. Talip o desfăcu pe prima folosindu-se de cheița legată cu lanț de mânerul ei. Câteva din bancnotele cu care era ticsită zburătăciră prin aer, stârnite de curentul din grotă. Le deschise în același mod și pe celelalte.

— Surprinși, nu-i așa? Nu era nicio grenadă. Ați fi putut pleca cu banii, bine mersi. Dar n-ați făcut-o. Bănuiesc că de frică. Sau poate din curiozitate.

Acum vreau să vă uitați, pe rând în buzunare. Q, ești primul.

— Baraba!

— Îmi pare rău. E, ție ce ți-a căzut?

— Baraba!

— Mda. Păcat. Iar tu, V, se pare că ești, nu-i așa, preafericitul câștigător.

V scoase atunci din buzunarul hainei hârtia mototolită, citi numele și zise:

— Baraba.

*

Cei trei contemplaseră dezagreabilul în toate ipostazele sale, iar acum aveau credința că acumulaseră destulă experiență încât să nu mai fie înspăimântați de perspectiva morții. Eliberați de frică, puteau începe următoarea lor aventură. La răstimpuri, valurile se loveau cu putere de stânci și aruncau stropi de apă sărată care ajungea până la ei. Le uda fețele apoi cobora în mici pârâiașe roșiatice pe lemnul alb de molid al crucii.

Talip umplu și ultima valiză cu bolovani și o aruncă de pe promontoriu, apoi ridică privirea și scrută întinderea apei. Soarele dimineții se întindea în dâre roșiatice iar marea începea să capete o tentă portocalie. Mai privi o dată locul unde aruncase valizele, pentru a se asigura că nu revin la suprafață, apoi se îndreptă spre treptele de beton ce duceau spre cheu.

Quid est veritas? Et cum hoc dixissent, iterum exivit ad Iudaeos et dicit eis: Ego nullam invenio in eo causam[5].

Vir qui adest. Era atât de simplu. Vir qui adest. Omul dinaintea ta. Dar nu-i nimic. Ai încredere, Doamne. Te voi salva! Îți promit!

Sfârșit

[1] BARCAZ, barcazuri, s. n. Ambarcațiune pescărească de lemn cu o capacitate de 10-100 de tone, care poate naviga cu pânze sau cu motor. – Din rus. barkas.

[2] culúc n., pl. e (turc. kulluk. V. culoglu). Vechĭ. Gardă, caraulă. Azĭ (Olt. Ban.).

[3] Piesă cilindrică, de fontă sau oțel, fixată pe puntea navelor sau pe cheiuri, de care se leagă parâmele la acostare.

[4]Să bem, că tot vom muri. Un calambur de la vivamus, moriendum est, un citat atribuit lui Seneca.

[5] Ce este adevărul? Și spunând aceasta, a ieșit din nou la Iudei și le-a zis:

— Eu nu găsesc nicio vină în El.