Șeful îi adunase pe toți și le prezenta noul coleg. Așa îl numise. În cele câteva minute de lălăială pompoasă a bărbatului la costum, Grigore își retrăi viața. Gura i se umplu de oțet și chipul înnegurat se turti.

Avea memoria fețelor, iar din cufărul său cu amintiri vechi chiar și de vreo 50 de ani răsăreau chipurile tuturor celor de la care furase. Grigore simțea oamenii, le nimerea slăbiciunile, mirosea ce vor să audă și ce trebuie spus ca să lase garda jos.

Furase din bagaje și din buzunare la Gara de Nord. Niciodată nu lucrase în umbră. Mereu se oferea să ajute, vorbea de pericole, de taximetriștii puși pe căpătuială. Și întindea mâna când victima se gândea că pericolul o să vină din cu totul altă parte.

E drept, pe atunci nu erau camere de supraveghere, iar loviturile sale aduceau sume mici. Își ducea traiul de pe o zi pe alta. Se mai băgase și pe la Obor sau prin alte zone, mereu ochind țintele fără greș.

Crescuse doar cu maică-sa, o zgripțuroaică scundă și lată cât un șifonier. Blestema de toți sfinții și pomenea de focurile iadului de parcă tocmai venise de-acolo. Viitorul lui Grigore, mai exact cazne fără număr în cazanele lui Aghiuță, fusese trasat devreme. Să intri în biserică, să te rogi pentru sufletul tău, pramatie, îl înghiontea cu cele mai dulci vorbe din repertoriu.

Grigore chiar mergea la biserică și punea acatiste pentru sănătatea celor pe care-i fura, niciodată pentru sine. Simțea că așa îi dădea peste nas zgripțuroaicei.

Furase și de pe Calea Moșilor, de la cei care ieșeau cu buzunarele burdușite din casele de schimb. Atunci fusese prins și intrase la pușcărie.

Suferise trei ani într-o celulă și ieșise de-acolo ca un pisic plouat, uitat în mijlocul bulevardului. Pușcăria îi speria până și pe cei care schingiuiau, tăiau și spânzurau înăuntru. Nu puteai să vezi sau să produci toate ororile alea fără să ți se clatine sufletul. Ori te înrăiai, ori tremurai cu tot cu umbra ta.

Atunci fusese păcălit. O muiere se legase de el. Un plod dă bine la judecători, dacă te mai prinde, spusese ea. Speriat, acceptase. Doar că femeia lui nu putea să nască, era ceva defect prin părțile ei ascunse.

Se legase chiar și așa de ea. Se mai procopsi cu un loc de muncă pe care-l schimbă de mai multe ori. Acum lucra într-un magazin mare cât o fabrică. La casa de marcat se descurca cel mai bine. Ghicea ușor clienții și le încărca bonul. Ba o legătură de ceapă, ba un sac de cartofi sau chiar produse mai scumpe. Uneori le atrăgea atenția tocmai ca să-i adoarmă. V-am trecut usturoiul de două ori, îl șterg acum. Și făcea asta, iar clientul nu mai urmărea bonul cu atenție. Cum produsele figurau plătite, le scotea ușor din depozit. Camerele de filmat se înmulțiseră și furtișagurile erau tot mai grele, dar se descurca.

Acum, lăudărosul la costum le prezenta casa de marcat automată, promițându-le că nu vor fi concediați. Clienții urmau să-și scaneze singuri cumpărăturile. Mintea sa ghici modalități noi de a profita, ba chiar văzu că e mai indicat să se dea cumpărător cu noul sistem. Dar ce farmec mai avea să păcălești un aparat?

Toate victimele trăiau în memoria lui, se rugase pentru ele. Acum, pentru prima dată în viață, îi era lehamite de hoții. Tehnologia asta separă om de om, își spuse Grigore și oțetul din gură i se scurse până-n buricele degetelor.

Pe drum spre casă se gândi la banii puși deoparte. Avea de gând să cumpere o măsuță și două scăunele pentru balconul de acasă. Muierea sa își dorea un loc de băut cafeaua și nu avea rost s-o tot păcălească. De ce să le mai fure dacă totul se automatiza? Doar nu era fraier să pună acatiste pentr-un aparat.