Un bătrân, deși înconjurat mai tot timpul de oameni, nu vede pe nimeni, deși imersat în treburile vieții, are sentimentul că nu există nimic pe lume pentru el. Viața lui a fost perfect normală. A trăit tot ce se poate trăi într-atât încât, privit din afară, nimeni nu i-ar fi putut suspecta disperarea. Se simte și s-a simțit întotdeauna blocat, îngrădit, spune el, de ceva. Târziu de tot, spre finalul vieții, își dă seama că a trăit și trăiește în continuare în umbra unui zid imens. Tot burgul său de fapt trăia sub umbra acestei fortificații antice, și nimeni nu părea câtuși de puțin afectat de acest lucru. Prima datâ când a conștientizat acest lucru i s-a părut că înnebunește. S-a calmat, și-a făcut un ceai fierbinte și s-a apucat să întoarcă acest gând pe toate părțile. S-a uitat înapoi la viața sa și ce a văzut atunci cu ochii minții l-a îngrozit. Toate drumurile sale prin viață erau de fapt un continuu du-te-vino, un mereu înainte și înapoi de-a lungul zidului. Își dă apoi seama că nu există și niciodată nu a existat nimic în afara lui și a zidului. Cum de nu a observat asta până acum, se întreabă el târziu și deloc resemnat. Cum de nu a văzut în tot timpul acesta că întunericul dinăuntrul său era de fapt umbra zidului. Se sperie și se îngrozește. Nici să doarmă nu mai poate. Când visează, visează mult și urât, ca o pedeapsă, și întotdeauna același lucru, aceeași ecranare. Nu mai poate, ura îi cedează. Încearcă să facă pace cu ideea, încearcă să se uite la fid și să-l iubească, să-l mângâie dimineața și seara, când revine acasă din oraș. Zidul rămâne impasibil, nu e acolo ca să fie alintat, nici să aline pe nimeni, dar bătrânul nu înțelege încă asta. Își petrece din ce în ce mai mult timp plimbându-se pe la baza sa. Nici măcar nu-i atât de rău, își spune el, e aici dintotdeauna, va fi aici întotdeauna, a fost făcut să ne protejeze, să nu se prăvălească ceva rău peste noi. Dar degeaba, gândul nu-i dă pace, se simte întemnițat, devine împielițat. În timp, lucrurile se cristalizează. Începe să-și înțelegă scopul și ura crește iarăși în el, apoi frica. Nu știe care e mai mare însă. Totul începe într-o zi când, trecând pe lângă zid într-o zi, începe și zgârie cu unghiile tencuiala albicioasă. Face asta în grabă, temător, apoi se repede către casă. Îi este teamă să nu fie descoperit, îi este teamă de repercusiunile gestului său. Dar nimic nu se întâmplă. Nu e ca și cum cineva îl observă, nu e ca și cum cuiva i-ar păsa de fapt. Așa că prinde curaj. Mai zgârie o dată zidul. Și apoi încă o dată. Face asta în fiecare zi, câte puțin, de frică să nu fie totuși văzut de cineva. Acum că simte și el că situația denegerează, decide să ia o pauză câteva zile, o săptămână. Nimeni nu zice nimic, nimeni nu vine la el. Acest lucru la început îl liniștește, iar mai apoi începe să-l sâcâie. Îl face să creadă că nimic din ce a făcut el vreodată nu a contat, și poate chiar așa este. Continuă să zgârie zidul cu unghiile de fiecare dată când are ocazia. Prinde curaj. Își vâră unghiile – lăsate intenționat lungi – în tencuiala aceea veche și răpănoasă. Nu-și dă seama, dar deja actul său de revoltă are din ce în ce mai puțin de a face cu zidul propriu-zis și mai mult cu întreaga lume pentru care el pare că nu înseamnă mai nimic. Dar cine oare înseamnă, se întreabă el iar și iar. Cei care cred că înseamnă ceva sunt fie prea proști să-și dea seama că nimic nu înseamnă nimic, fie se mint cu nerușinare, și eu nu voi fi parte din niciuna dintre aceste categorii, își spune el într-o seară în timp ce trece iarăși pe la zid. Dar, fix în momentul în care pare gata să ajungă la o concluzie și aproape fără să-și dea seama, reușește ceva nesperat. Tot scurmând și râcâind stratul de maclavais, reușeste să disloce o bucată mai mare din tencuială, care se prăbușește zgmotos în fața sa. E șocat. Aproape nu știe ce să creadă. Fuge repede de la locul faptei cu un zâmbet larg pe buze. Victoriile mici, cum e cea din seara asta, îl întremează în suportarea calvarului său intern. Se culcă mulțumit pentru prima oară în multă vreme. Dar tot rămâne circumspect. Zile întregi evită zidul. Zile întregi în care jubilează și suferă în tăcere. Apoi, într-o după-amiază, când e sigur că nimeni nu-i pe urmele sale, reîncepe lucrul. Și face asta zi după zi după zi, până la final.[1]

[1] Moare subit atunci când, într-o dimineață, găsește toată fațada zidului recondiționată prin ordin administrativ.