În 1963 aveam aproape cinci ani, vârstă la care ești deja tot ce ai putea să fii, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi-l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineața răcoroasă de septembrie când mama m-a dus pentru prima oară la grădiniță. Kindergarten era pe strada Lungă, într-o clădire veche, săsească – cum altfel? – având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică și o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriș.

Abia intrasem pe poartă și am avut primul șoc. Atâția copii! Nu-mi închipuiam că ar putea fi așa de mulți în tot Brașovul. În curtea casei unde mă născusem nu era niciunul apropiat de vârsta mea, iar pe stradă n-aveam voie să mă joc. Crescusem printre oameni mari și, scoasă din singura lume pe care o cunoșteam, cea a adulților, eram ca o sălbăticiune ținută prea multă vreme în cușcă și care, eliberată pe neașteptate în mijlocul pădurii nu știa ce sunt copacii, nici cum să se cațere într-unul.

După ce mă lăsase în mâinile capabile ale educatoarei, Fräulein Klara, mama se făcuse nevăzută atât de repede încât n-am apucat să mă agăț de ea. În schimb am făcut ce știam eu mai bine, încă de pe atunci și am tot exersat între timp: am găsit un cotlon retras unde să mă ascund. Nu auzisem de Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan, dar prima pe care am petrecut-o la Kindergarten a fost cu siguranță așa. Ceilalți copii n-aveau probleme, dimpotrivă, se jucau cu însuflețire, strigându-și cuvinte de neînțeles pentru mine. Mă lipisem de un perete și închisesem ochii, dorindu-mi fierbinte să mă topesc în aer ca Omul invizibil, deși nici cartea lui H.G.Wells nu o citisem încă.

După-amiaza, când mama a venit să mă ia, am fost atât de ușurată că nu mă abandonase acolo, încât nici măcar nu m-am gândit să mă plâng. M-am încleștat de mâna ei, iar la întrebarea "cum a fost la grădiniță?“ am răspuns ce trebuia, adică "bine“. Știam, dintr-un instinct pe care astăzi l-am pierdut, să fac exact ce așteptau alții de la mine, întâi părinții, apoi educatoarea, iar mai târziu profesorii. Și-apoi, mama era atât de hotărâtă să urmez grădinița germană încât orice revoltă din partea mea n-ar fi avut șanse de izbândă.

Așa că, în următoarea zi m-am dus din nou. M-am pomenit că mă scufund nu în apă, ci în sunetele unei limbi din care nu pricepeam o iotă. Toată lumea vorbea germana, "alle sprechen deutsch“ – de-asta se numea Kindergarten, nu? Toți trebuia să ne înțelegem între noi numai în nemțește, hotărâse Fräulein Klara, iar în cele șase ore cât era programul zilei, așa se și întâmpla.

Cei mai mulți de acolo erau chiar copii de sași, ceilalți învățaseră germana în familie, cu faimoasele guvernante, un fel de Mary Poppins autohtone. Între ei mă simțeam ca o emigrantă ajunsă într-o țară străină, neștiind ce să fac ori încotro să o apuc. De obicei spre colțul unde mă pedepseam singură, cu tăcere și izolare. Până la urmă, vrând-nevrând, oricine ar fi învățat germana. Eu însă am rezistat eroic. Eram afonă la sunetele unei limbi pe care Rainer Maria Rilke a făcut-o să sune atât de armonios în poezie? Poate, dar mai degrabă încăpățânată, refuzând să mi se bage pe gât orice, chiar dacă "spre binele meu“.

La lecțiile educatoarei, când eram întrebată tăceam, ceea ce din fericire nu se întâmpla prea des. Fräulein Klara se ocupa de copiii care îi meritau întreaga atenție, îi răsplăteau sforțările cu progrese evidente. Devenisem oaia neagră a grădiniței, fără să-mi pese prea mult, oricum nu știam cum se spune asta în nemțește.

Cât despre colegii mei, nu puteam să mă împrietenesc cu vreunul nici dacă aș fi vrut. Toți făceau cu ușurință ceva ce eu nu eram în stare – de ce să nu se simtă superiori? La vârsta aceea nu există nuanțe, lumea se vede în alb și negru, iar eu am ajuns repede să o împart în două – eu și ceilalți.

Numai că, la o lună și jumătate după ce mama mă înrolase cu forța în legiunea străină, grupa mică a grădiniței germane de pe strada Lungă, lucrurile s-au schimbat. În bine, sau așa am crezut la început.

Printre gratiile singurătății s-a strecurat o rază de soare. Speranța avea ochii verzi, codițe blonde și se numea Ildiko. Noua venită era unguroaică și – minune! – nu știa vreun cuvânt în germană. Copiii au primit-o la fel ca pe mine, cu răceală și superioritate. Evident, am fost atrase una de alta, ca două naufragiate exilate pe o insulă, deși a noastră era departe de a fi pustie. Ne-am împrietenit repede, schimbând promisiuni și jurăminte de veșnică amiciție în română, limba pe care o știam amândouă, eu mai bine, ea cu scăpări gramaticale – dar nimeni nu-i perfect.

Am deprins multe de la noua mea prietenă: să joc "șotron“, "Popa prostu’“, “Baba oarba“, să alerg prin curtea cu pietre, căzând și julindu-mă, dar fără să îmi pese dacă mă întorceam acasă cu batista legată în jurul câte unui genunchi, pătată de sânge. Însă ce am învățat cu adevărat important – deși nu știam pe vremea aceea să îi dau un nume – a fost arta disimulării.

Nu trebuia să știu germana, era de-ajuns să mă prefac. Și-am început să repet după ureche "Für Papa“, "O Tannenbaum“, "Hände Waschen“, "Das bin ich und das bist du!“ și alte cântece sau poezioare. Le prindeam din zbor, apoi le turuiam ca un papagal, fără să am habar ce voiau să zică și fără să mă intereseze. Victorie! Vorbeam în sfârșit germana și încă cu un accent autentic. Mama, care la început fusese îngrijorată de progresele mele lente, ori mai precis de lipsa lor, acum se liniștise și era mândră de mine. Nu degeaba o cadorisise pe educatoare cu o mulțime de atenții pe care Fraülein Klara le primea cu un surâs modest, de misionar catolic ce reușise să convertească un păgân îndărătnic, aducându-l la adevărata credință.

Și toate astea i le datoram lui Ildiko. Dacă cineva m-ar fi întrebat "cum e prietena ta?“ aș fi tăcut probabil, încurcată. Cum să o descriu? Drăguță, deșteaptă, veselă erau noțiuni abstracte, prea complicate pentru mintea mea de copil. Îmi amintesc doar că avea gropițe în obraji, de parcă ar fi fost tot timpul gata să izbucnească în râs, iar degetele i le simțeam fierbinți când se împleteau cu ale mele. Și ochii, da, ochii îi erau verzi așa cum spuneau cei mari că ar fi marea pe care încă nu o văzusem.

Dimineața, cum ajungeam la Kindergarten ne căutam din priviri, apoi toată ziua ne țineam aproape una de alta, având grijă ca la jocurile cu restul grupei să nimerim în aceeași echipă. Și iarăși lumea mea ajunsese să se împartă în două, de o parte Ildiko cu codițele ei de culoarea mierii, de cealaltă copiii, educatoarea, restul lumii.

Pe Ildiko o aducea o femeie înaltă, blondă – mătușa ei îmi spusese. Mai multe nu știam despre ea. De ce nu venea cu mama ei, cine îi erau părinții, unde locuia, dacă mai avea frați sau surori – erau întrebări la care nu cunoșteam răspunsurile fiindcă nu mă gândisem măcar să i le pun. Lumea mi se părea prea mare ca să o pot cuprinde cu mintea și atunci o împărțeam în lumi mici care pluteau în aer, ca niște baloane de săpun. Treceam dintr-una în alta fără să le sparg; părăseam lumea de acasă, unde eram în largul meu, pentru cea a străzii – un teritoriu terifiant, un no man’s land unde nu eram niciodată singură, ci de mână cu mama ori cu tata, ceea ce-mi dădea încredere, mă făcea să mă simt în siguranță –, ca să ajung în lumea grădiniței, unde mă aștepta Ildiko.

Copiii ceilalți mă intimidau. Erau prea mulți, prea siguri de ei, făcând gălăgie și încercând fiecare să iasă în față – exact cum aveau să facă și în viața lor de maturi, trăsătură cu care n-am reușit să mă obișnuiesc vreodată. Fräulein Klara mă teroriza încă, cu postura ei dreaptă, impecabilă și exemplară, cu buzele subțiri strânse într-o grimasă de nemulțumire care mi se părea adresată numai mie.

Dar erau și lucruri care îmi plăceau la Kindergarten: planșe cu desene în toate culorile pe pereți – păcat că nu înțelegeam ce scria sub fiecare –, jucării cum acasă nici nu visam să am, un trenuleț electric, cuburi colorate din care se puteau construi cetăți și turnuri, mașinuțe cum nu văzusem decât în Orășelul Copiilor. Una peste alta nu era chiar atât de rău, Ildiko și cu mine găseam întotdeauna ceva interesant de făcut, viața noastră acolo intrase pe un făgaș firesc. Iar rutina e primul pas spre normalitate – sau așa se spune.

Apoi, într-o zi, Ildiko n-a mai venit. Dimineața, apoi amiaza mi-am petrecut-o în așteptare. Din nou a fost o zi care nu se mai sfârșea, dacă n-o socoteam pe prima, greu de depășit la titlul de cea mai lungă. Nici în zilele următoare prietena mea n-a apărut. Era bolnavă, se supărase pe mine?

A treia dimineață Fräulein Klara ne-a adunat pe toți și ne-a spus ce se întâmplase, amestecând câteva vorbe pe românește, ca un hatâr pentru mine. Ildiko mergea acum la o altă grădiniță fiindcă părinții ei se mutaseră la marginea orașului, întâi cu serviciul, apoi cu locuința.

Iarăși n-am priceput nimic și nu limba germană purta vina de data asta. Nu înțelegeam ce înseamnă să pleci din casa ta − chiar dacă nu te născuseși acolo, ca mine, ci într-una cu multe camere ce se numea maternitate – într-o altă casă, străină, târând după tine mobile, covoare, farfurii, haine și cărți. Și cum putuse Ildiko să dispară fără un cuvânt, fără să ne luăm rămas bun? Nici asta nu știam exact ce înseamnă, doar ceva care face ca un lucru foarte rău să doară mai puțin. Eram la o vârstă când toate se întâmplă prima dată. Ildiko fusese prima mea prietenă, iar pierderea ei m-a făcut să mă lovesc de un cuvânt nou, dur ca un zid de beton: despărțire.

"Așa-i în viață, lucruri din astea se petrec la tot pasul, o să te obișnuiești, o să treacă, o să găsești altă prietenă, nu e sfârșitul lumii“ – m-ar fi consolat mama dacă i-aș fi spus ce se întâmplase. N-am făcut-o. N-am împărțit cu nimeni tristețea, dezamăgirea, durerea pierderii a ceva de neînlocuit. Le-am ținut pentru mine, le-am îngropat adânc, cum făceau indienii lui Winnetou cu securea războiului. Însă nici n-am înghițit resemnată prima mea înfrângere în războiul împotriva tuturor. M-am răzbunat în felul meu și, ca întotdeauna, pe cine nu trebuia.

O dată pe lună, mama deschidea ușa grădiniței cu umărul, fiindcă mâinile îi erau încărcate de pachete. Cafea, ciocolată, câte o sticlă de parfum – toate cumpărate pe sub mână și la suprapreț – poposeau pe biroul educatoarei care, după proteste cu jumătate de gură "dar vai, nu trebuia să vă deranjați!“, le lua repede, vârându-le într-un dulap ce părea fără fund, cum îmi închipuiam cufărul din povestea cu împăratul cel bun care scotea de acolo franzele ca să le împartă poporului înfometat – doar că aici era invers.

​ Ritualul o dată îndeplinit, Fräulein Klara îi trimitea după mine pe doi dintre copiii de la grupa mare, iar ei mă găseau de fiecare dată, deși curtea grădiniței era ticsită cum aveam să văd numai plaja de la Mangalia. Când ajungeam în fața publicului format dintr-un singur spectator, care era mama, Fräulein Klara mă punea să îmi etalez repertoriul, două poezii, un cântecel mai mult ritmat, o fabulă a cărei morală îmi scapă și acum. Le recitam pe toate conștiincioasă, iar la sfârșit făceam o reverență sub privirea strălucind de mulțumire a educatoarei.

La noi în casă nu vorbea nimeni germana. Mama știa ceva franceză, învățată în școală, tata o rupea pe rusește, fiindcă stătuse o vreme în Basarabia, unde ai lui avuseseră o casă la Cernăuți. Însă niciunul nu înțelegea cuvintele ce mi se rostogoleau pe buze cu atâta ușurință, nici nu li s-a părut ciudat că erau numai în versuri. Aș fi absolvit Kindergarten cu Magna cum laude dacă Ildiko n-ar fi dispărut atât de brusc și de misterios din viața mea.

La o săptămână după plecarea ei trebuia să dau din nou un spectacol la scenă deschisă. Însă de data asta, am tăcut. Eram ca un câine de circ care se înțepenise pe toate patru labele, în loc să facă tumbele obișnuite. Fräulein Klara se înroșise ca una ce tocmai fusese prinsă jucând poker la cacialma, mama nu pricepea ce se întâmplă, se uita de la mine la educatoare, apoi mi-a pus palma pe frunte – nu cumva aveam febră? Eu priveam cu îndărătnicie în jos, de parcă aș fi vrut să mă scurg în oglinzile negre ale pantofiorilor de lac.

Nu m-au clintit nici rugămințile mamei, nici ale lui Fräulein Klara care, când erau și părinți de față, își amintea că știe limba țării sale. A fost pentru prima oară când am spus "nu“ – mamei, educatoarei, lumii întregi care încercase să facă din mine ceva ce nu voiam să fiu!

Spre mirarea mea, a funcționat. Mama m-a retras de la grădiniță în mijlocul semestrului și am rămas acasă aproape tot anul următor, până în toamnă, când am început clasa întâi la Școala Generală 12 de pe strada Crișan. Acolo, orele se predau numai în română – nicio șansă să ajung la Honterus Schule, cum și-ar fi dorit mama.

Dar aceea era dorința ei, nu a mea. Și-am învățat că în viață trebuie să îți urmezi visele tale, chiar dacă în drum le mai zdrobești, fără să vrei, pe ale altora. Chiar dacă uneori rănești pe cineva drag, deși pe atunci n-am înțeles asta...