Din orice unghi de interpretare ai privi fenomenul literaturii, ficțiunea nu trebuie și nici nu poate fi o copie exactă a realității. Dacă ne referim strict la romanul autobiografic, el se diferențiază de memorii și jurnale tocmai prin prezența ficțiunii.

Și nici n-ar putea fi altfel. Atunci când îți povestești viața în scris, te situezi inevitabil într-un raport de apropiere-depărtare cu realitatea, mijlocit de această Fata Morgana pe care o numim memorie. După cum știm, memoria este un proces cognitiv de selectare și triere a amintirilor.

Dacă intervine nostalgia, întâmplările urâte din trecut sunt încuiate într-un sertar, iar memoria va prioritiza amintirile frumoase. La polul opus, trauma accentuează amintirile rele și memoria le menține prezente, vii și dureroase ca o rană supurândă. Atenție! Mă refer aici la traumele concrete precum experiența din războaie, lagăre de concentrare, închisori comuniste ș.a.m.d. Să nu știi cu ce te îmbraci la o întâlnire romantică nu constituie o traumă, e, cel mult, o lipsă a simțului ridicolului, iar literatura rezultată de aici nu are cum să fie decât ridicolă.

Acestea fiind zise, atât în cazul nostalgiei, cât și în cazul traumei, vorbim de o deformare a realității, prielnică terenului ficțiunii. Poate din acest motiv mă atrage, în literatură, falsa autobiografie. Eu însumi am cochetat cu acest mod de a scrie, inventându-l pe Gabriel, un alter ego literar. Gabriel (am ales celălalt nume de arhanghel, în locul numelui meu de botez) este un personaj de vârstă apropiată cu a mea, un scriitor publicat cu oarecare succes (mai realizat decât mine pe acest plan, dar mai lovit de soartă la alte capitole). În scrierile în care l-am avut protagonist, mi-a plăcut să-l scot pe Gabriel din mundan și să-l azvârl în apele suprarealismului sau ale fantasticului, să-l las să înoate singur, fără colac de salvare.

Recunosc, a fost un deliciu să mă joc astfel. Am fost inspirat de metoda pe care celebra autoare franceză Marguerite Yourcenar o numea "jumătate istorie, jumătate magie". Și dacă tot i-am adus numele în discuție, trebuie să menționez că romanul ei istoric – Memoriile lui Hadrian este, pentru mine, cea mai bună autobiografie falsă publicată vreodată. Să intri în pielea vestitului împărat roman, decedat de circa o mie nouă sute de ani, și să vorbești cu vocea lui și prin prisma experienței sale de viață, îți trebuie un curaj atipic, dincolo de o muncă asiduă de documentare.

Revenind la romanul autobiografic real, Marius Balo cu Păturica roz este cel mai recent exemplu care îmi vine în minte. Deși nu am apucat să-i citesc cartea, condamnarea lui pe nedrept și experiența de detenție m-a trimis, în contrapartidă cu Memoriile lui Hadrian, la Papillion, un roman autobiografic pe care l-am devorat în perioada studenției. A exagerat sau a omis Henri Charrière, autorul lui Papillion, anumite întâmplări pentru ca romanul să curgă mai limpede? Fără îndoială! I-a deformat trauma realitatea anilor petrecuți în penitenciarul din Guyana franceză? Cu siguranță! Dar aceste evidențe nu fac faptele povestite în carte mai puțin autentice, iar pe Henri Charrière un scriitor mai puțin valoros. Același lucru e valabil și în cazul lui Marius Balo.

În cele din urmă, orice viață trăită și povestită în scris este jumătate istorie, jumătate magie.