Atunci când m-am mutat în America, m-am rupt brutal de tot. M-am trezit într-o lume în care nimic nu mai era al meu; mirosurile, texturile și intensitatea luminii nu mai erau ale mele; de fapt, nimic nu mai era.

Țara, prietenii și familia se proiectau pe cer, undeva departe și eu trăiam între patru pereți, ca pe o insulă. Un continent uriaș, prins între două oceane, devenise o insulă. Pe alocuri ostilă, pe alocuri înnăbușitoare, dar cu desăvârșire străină pentru un om fără gust, fără miros, fără aer.

A trebuit să iau totul de la capăt și să îmi crească organe noi: degete noi, plămâni noi, o frunte nouă. A trebuit să înțeleg altfel lucrurile, să le accept dilatarea, lipsa de sens, înfrângerea. Ideea că fiecare om e o țară și țările sunt legate între ele e falsă. Când eram în România eram diferită, dar aproape niciodată singură; aici nu mai sunt diferită, dar întotdeauna singură.

Aici totul se mișcă sub picioarele mele, pereții faliilor se subțiază și lumea nu mai e așa cum o știam, dar mai ales, îmi este teamă, lumea nu va fi niciodată, așa cum credeam. O lume deșirată, fără sens, fără corp, fără mijloc. Am devenit constructor de faruri care plutesc pe apă. Faruri flotabile care nu mai indică direcția pământ.

Când a venit covid-ul singurătatea s-a generalizat, o lume întreagă s-a izolat în casă și a început să aibă social anxiety. Pentru mine – o gură de oxigen. Brusc, toată lumea a început să trăiască așa cum trăiam eu de cinci ani. Fiecare om era o anca, și anca devenise o unitate internațională de măsură, folosită în toate limbile cunoscute oamenilor, la recensământ. Singurătatea mea se generalizase într-atât, încât puteai să o vezi ca pe ectoplasme pe camerele de supraveghere, dacă ți se mai dădea voie să ajungi la vreun mall. Era în toate vitrinele, clipind stins acoperită pe alocuri de panouri publicitare cu case, oameni și mașini.

Doar atunci când lumea a fost cu adevărat ca mine, m-am simțit interconectată. O lume pe care o întorci de sus în jos, ca pe o clepsidră în care nisipul ticăie ca o bombă cu ceas.

Acestei lumi răsturnate, deșirate, în care singura constantă este singurătatea colectivă, îi sunt dedicate toate zilele mele. Și poemele.

După acest an, fiecare carte pe care o voi scrie, fiecare copil pe care îl voi atinge - vor ajunge să moștenească singurătatea, ca semn din naștere, ca pe un crin regal tatuat sub omoplat.