OPTm
nr.crt.

Radu Găvan s-a învârtit mulți ani pe la Piața Rosetti, din care cauză ne întâlneam des. Într-o dimineață l-am văzut furișându-se pe Dianei, în mod evident ascunzând ceva în buzunarul sacoului. Plus că nici nu-l mai văzusem până atunci îmbrăcat așa elegant, cu o haină kaki, de velur, al cărei guler, neobișnuit de înalt,  îi dădea un aer aristocrat. M-am ținut după el, chiar și după ce a intrat într-o curte, l-am urmărit de la oarecare distanță, ocolind o tufă de liliac, încât eram convins că nu mă văzuse. Dar în momentul în care pusese mâna pe clanță, l-am auzit spunând ce faci Zenob, nu cumva ai venit să asculți poezie? Casa în care intrase era a unui tip năltărog care în fiecare duminică invită poeți, să citească de pe file enorme, coli mari, ca cele de împachetat, răsucite, suluri înalte, pe care licăreau litere de smarald. Numai Găvan, când i-a venit rândul, a scos telefonul, unul second hand, și-a citit într-o limbă, pe care o știam numai eu. Ce limbă e asta, a întrebat gazda poeților, nu cumva e inventată, cum au mai făcut alții, pe vremuri…? Oh, nu dragă prietene, i-a răspuns el, am citit în limba zenobilor, ca să se bucure prietenul meu, aici, de față. Toate privirile erau întoarse spre mine, iar cum poeții sunt oameni populați de albine, ale căror aripioare zbârnâie necontenit în sângele lor, m-au întâmpinat cu un entuziasm ieșit din comun. Iar din ziua aceea, pe lângă romanele lui de succes, Radu Găvan și-a făcut obiceiul ca o dată pe lună să scrie câteva versuri pentru zenobi.

ZENOB

1. Scrii la un birou anume, pe care se află un obiect inspirator? te îmbraci într-o haină specială? Cum scrii?

Nu prea mă atașez de obiecte, nu au o așa mare importanță pentru mine, însă sunt unele, vestimentare mai ales, de care trag în continuare, deși nu prea mai încap în ele. Închipuie-ți un tricou gri, cu anchior, croit dintr-un material moale, plăcut la atingere, care-mi venea relativ fix pe vremea când aveam vreo 60 de kilograme, adică înainte să o cunosc pe Ana, soția mea. Acum vizualizează acest tricou pe un tip bine, evident, care bate spre 90 de kilograme. Nu-i nimic, îl port prin casă.

Eu am o chestie cu locul în care scriu - nu pot scrie la un roman decât atunci când sunt acasă. Proză scurtă sau poezie, da, am mai scris prin vacanțe, dar roman, nu. Cumva, cred că am nevoie să rămână legate povestea și spațiul în care se naște. Uite, aici mă pot lega un pic de ideea asta de loc - Exorcizat, Neverland și Diavoli fragili au fost scrise în garsonieră. Isus din întuneric, cel mai stufos și cel mai bun roman al meu de până acum, a fost în cea mare parte scris în casa cea nouă - un apartament de trei camere, deci într-un ambient cu un confort sporit. Îți dai seama ce roman voi scrie când voi locui într-un castel...

Pot spune însă că cel mai mare noroc mi l-au purtat soția și băiatul meu. Îmi amintesc multe nopți în care scriam la Isus din întuneric, în timp ce Vlăduț dormea lângă mine. Apropierea lui îmi oferă o stare de liniște, de armonie, o stare care mă ajută foarte mult la scris. La fel, experiența de soț și în special cea de tată au jucat și joacă în continuare un rol foarte important în scrisul meu. 

2. Vorbește-mi despre cititorii tăi memorabili! 

Îmi vine în minte o experiență aparte, nu neapărat haioasă, poate un pic tristă chiar, foarte frumoasă, oricum. Eram la Penitenciarul din Timișoara - aveau un club de carte și, o dată pe lună, venea un scriitor și se întâlnea cu deținuții. Eu am mers acolo din proprie inițiativă, mi se pare ceva extraordinar să poți oferi unor oameni, care chiar au nevoie de așa ceva, o bucurie prin intermediul literaturii, mai ales că, din câte țin minte, nu era o activitate pentru care primeau puncte sau nu știu ce beneficii, pur și simplu veneau din plăcere. Așa, și acolo, Patricia, organizatoarea clubului, o tipă foarte inimoasă, ne-a povestit că le împrumutase deținuților exemplarul ei din Diavoli fragili, iar atunci când i-l înapoiaseră era rupt în trei bucăți. Ea, pe moment, s-a supărat, crezând că nu respectaseră cartea, dar mai apoi a aflat adevărul - împărțiseră cartea ca s-o poată citi mai mulți în același timp. Nu erau suficiente exemplare și voiau să fie pregătiți pentru club. M-a impresionat teribil povestea asta. 

3. Cu ce creator (pictor, muzician, scriitor etc) ți-ar plăcea să stai de vorbă. Ce-ai vrea să afli de la el?

Mi-ar plăcea să întâlnesc un muzician de geniu, mă gândesc la James Hetfield, de exemplu, și să am șansa să vorbesc cu el despre procesul de creație. Din punctul meu de vedere, muzica, dintre toate formele de artă, e cea care ajunge cel mai repede la țintă. Sunt melodii la care intri instantaneu pe aceeași frecvență. Emoția aceea... e  ceva extraordinar. Mă interesează foarte mult creația, cum ajunge la o anumită formă o piesă muzicală sau un text literar, ori o pictură. Toate aceste procese, în aparență diferite, pleacă de la niște puncte comune - este un subiect pe care l-am abordat în mod special în Isus din întuneric. Cum se naște și se transmite emoția. Chiar azi am fost întrebat într-un interviu cum fac să păstrez cititorul în carte, cum mențin vie vraja. Mi-a venit în minte un alt cititor care-mi zicea că mă citește cu o mână pe carte și cu una pe lingura de ciorbă. Adevărul este că nu pot da un răspuns clar, dar aș fi tare curios ce mi-ar spune Hetfield despre treaba asta - cum se naște și se transmite emoția.