Revistă print și online

Praf de cărămidă

Gura ei bătrână râdea constant, dar nu pe bune, se vedea după ridurile radiind din colțurile gurii, iar unele cute brăzdau până și bărbia albicioasă. Buzele ei subțiri nu descriau niciodată cercuri, doar forme frânte, strâmbe, brutale. Nu era dată cu ruj, nu folosea nici machiaj și era al treilea curs la care venea cu același pulover gri. Părea o femeie de la țară plecată la piață, dar pronunța foarte exact cuvintele franțuzești și avea un arsenal greu de epuizat de expresii și fraze alambicate.

Flutura fără să-și dea seama o filă A4 în mâna stângă și se agita ca pe o scenă prea strâmtă. Se folosea de cretă excesiv, bănuiam că âi plăcea să se murdărească pe mâini de praful alb. Reveneam mereu la gura ei cu buze supte și colțuri coborâte. Aș fi vrut să o pot filma cu zoom, să pot înregistra fiecare crevasă pentru a vedea care mușchi reacționa mecanic și care se mișca spontan. Nu puteam să mă uit prea mult după cai verzi pe pereți pentru că se întorcea brusc spre amfiteatru și pronunța cu o plăcere sadică către vreo colegă neatentă : mademoiselle, tout ce que je vous explique sera demandé à l’examen, iar ochii i se făceau mici și apărea un zâmbet arid. Așa că mă făceam că scriam cu atenție pe coli. Amestecam versuri incomplete din Rimbaud, Cendrars, Michaux, Trakl, Rilke, Tucholsky. Aș fi vrut să am o memorie elefantină, dar eram prea leneșă pentru a mi-o exersa. Se oprise din nou la fereastra mare și a enunțat foarte melodic : le chat est sur le paillasson, les ouvriers sont en bas et nous sommes en haut. C’est l’ordre à maintenir. Les voilà labourant, comme hier bêchant. Mă uitam peste capetele colegelor care scriau sârguincioase, să nu piardă nimic, iar cuvintele ei făceau acum parte integrantă dintr-un curs copiat în zeci de feluri ciudate. Nici o altă fată nu se uita atent la ea. Când și-a întors rapid privirea, mi-am lăsat capul în jos și am început să tai din versurile pe care le caligrafiasem cu migală. Nu mai aveam chef de acest curs.

Am coborât în holul de la Litere și m-am oprit lângă statuia lui Eminescu, pentru că trebuia să-mi număr banii pe care-i mai aveam la mine. M-am ferit de gumele lipite pe partea din stânga și am citit cuvintele porcoase scrise cu pixul albastru, numerele de telefon scrise cu cariocă neagră și scrijeliturile unui creion lângă un abțibild cu o mașină în flăcări: decât nebun și sărăntoc, mai bine doar bondoc. Dar le știam deja, nimic nou. Aveam suficienți bani pentru cantină. Am tras de șireturile hanoracului ca de niște curele aspre de frecat caii sub burtă ca să se ușureze la popasuri. M-am dus la baie gândindu-mă tot la gura profesoarei. În nici un caz fascinantă pentru că nu fuma și nu avea nici un dram de erotism. Să vorbești franceză fără o picătură de flirt e un sacrilegiu, un fel de ediție Sade pentru copii, după cum zicea într-un film Piccoli. După ce am terminat, am ieșit repede pe hol ca să fumez o țigară. Îmi venea să mă întind pe jos și să admir tavanul, dar și așa celelalte fete se uitau chiorâș la mine pentru că eram tunsă băiețește, pentru că aveam un flesh tunnel în urechea stângă, pentru că mă îmbrăcam zbanghiu. Fumătoarele din grupa mea au venit și ele, râdeau de puloverul profei, aranjau de la cine să copieze cursul, le era foame, nu prea aveau bani, iar apoi s-au risipit pe la alte cursuri. Am așteptat să plece toată lumea și am mai fumat o Viceroy. Am tras adânc, m-am uitat la fumul care se tot urca pe lângă geamul deschis, pe lângă toc și pe lângă porumbeii veșnic lihniți. Am aruncat chiștocul cu boltă, am scuipat spre un porumbel și am coborât la parter. Am trecut pe lângă câteva grupuri de studenți și am ieșit pe poarta mare.

La colț era un cerșetor care nu a întins mâna spre mine, ci și-a dus două degete spre buze. Am ezitat inițial, dar am scos până la urmă o țigară din pachet. I-am zis că trebuie să meargă cu mine până la covrigăria de la colț. A fost de acord, așa că am scos bricheta verde, de plastic. I-am zis că pe mine mă cheamă Vali : dacă dau cuiva o țigară, trebuie să-i dau și un covrig, e ca un fel de ritual. Îl mințeam pe Denis, așa îl chema, și-a sâsâit numele printre dinți, dar trebuia să respect măcar parțial ce-i promisesem maică-mii, să nu dau de pomană bani, țigări sau băutură, ci mereu mâncare.

Denis m-a întrebat unde o să mergem, i-am zis că la Drept, pe jos, pentru că 601 urma să fie plin de boșorogi pe la ora trei. Molfăind covrigul cu mac a zis că merge și el până la Operă. M-am uitat la ghetele negre și descusute, învelite cu niște cârpe maronii, la blugii cu câteva straturi de jeg și cu o gaură mare în jurul genunchiului drept, la șuba pe care o avea încheiată la trei nasturi, deși afară era cald de mureai și la fesul portocaliu care ascundea un alt fes. Avea plete slinoase și o gură cu mulți dinți lipsă. Mi-am aprins o altă țigară și l-am întrebat cum de a ajuns așa. S-a uitat nevinovat la mine, a luat o mușcătură, a lăsat ochii în pământ și apoi a început să culeagă cu atenție fiecare boabă de mac de pe muchea covrigului. A șoptit : un înger din lapte praf. Apoi mi-a zis că asta se întâmpla la început când avea bani, acum doar când are noroc mai bagă câte o pungă de aurolac. Odată, l-a buzunărit pe un gras care ieșise dintr-un club și era beat mort. Nu mai avea bani, dar a găsit o punguță cu white poney. A fost o noapte betoană.

Din senin, Denis a început să-mi spună că se născuse și crescuse în Târgoviște. Doar el și cu ta-su, pentru că mă-sa fugise când era mic în Spania. Da, a avut grijă de mine taică-miu, doar noi doi, mai avea niște rude, dar departe. Îmi plăcea să fac probleme la matematică și să joc șah cu taică-miu când venea de la schimbul doi. Apoi, printr-a zecea, i-a zis un doctor că are cancer și că dacă nu vine la București, se curăță. Nu aveam bani, dar m-am rugat de el, s-a împrumutat și am venit amândoi. A murit după câteva luni. Făceam naveta la început, apoi am vândut apartamentul din Târgoviște, niște băieți de pe aici mi-au arătat cum să pierd banii mai bine, apoi alții mi-au zis de altele. A lăsat ochii în jos și a început să vorbească cu dragoste despre porumbei. I-am spus că eu urăsc porumbeii și guguștiucii pentru că mă obliga bunică-mea să mănânc ciulama de porumbel când eram mică. Cum bunică-mea murise și nu mai puteam să mă răzbun pe ea, terminații de porumbei erau tocmai buni.

Denis se uita în jos, se vedea că nu-i plăcea ce-i spuneam, dar nu voia să se pună-n gură cu mine. A șoptit că lui îi plac la nebunie și că dacă ar avea mulți bani ar cumpăra niște cotețe imense și i-ar hrăni cu grâu și cu porumb. Apoi s-ar întinde pe iarbă și s-ar uita la ei cum zboară. Știi cât găinaț lasă peste tot? Dar nu mă asculta, se uita hipnotizat la porumbeii albăstrii de pe un cablu și vorbea. Aveam la țară niște porumbei roșcați, rotați. Bunică-miu le făcuse niște cotețe vopsite cu verde. Uguiau fericiți pe acoperișul din smoală, zburau peste copaci și se plimbau printre prunele căzute prin iarbă. Apoi a tăcut și s-a oprit din mers. Stătea cu brațele încrucișate și se uita la vârfurile pantofilor fără să zică nimic. M-am oprit și eu, m-am uitat la el și am așteptat. După câteva minute, i-am zis că mă duc la Drept să mănânc ceva și că o să-i aduc și lui, dacă mă așteaptă în curte sau lângă gard. Nu s-a clintit.

M-am dus și am luat două porții de piuré cu piept de pui la pachet și am ieșit din cantină. Denis era în același loc, dar acum stătea turcește și scria în praful de pe trotuar. Trecătorii îl ocoleau, iar un pudel al unei bătrâne a venit și l-a salutat cu un bot curios. Denis l-a mângâiat și a revenit la praful lui crem. M-am dus și i-am spus că îi dau să mănânce, dacă mergem pe o bancă din parcul de la Operă. S-a scărpinat în barba plină de nisip, s-a uitat spre nori și apoi s-a ridicat.

Pe o bancă mai dosită mâncam amândoi fără să spunem nimic. Mă enerva cuțitul de plastic alb care nu tăia deloc. Denis folosea arătătorul și mijlociul pentru a lua piuré, iar de bucata de carne trăgea fără nici o jenă cu gura știrbă. Îi plăceau gogonelele după cum sugea sucul din fiecare, foarte gălăgios și satisfăcut în același timp. M-am uitat în jur și am apucat bucata de șnițel repede, am mușcat din ea ca un câine până mi-am umplut gura, dar apoi am mestecat încet. După ce am terminat am fi vrut să mai fumăm, dar nu mai aveam țigări. Așa că am băut dintr-o sticlă de Pepsi la jumătate și i-am lăsat și lui Denis câteva guri. A dat din cap și a sorbit încet. Prin iarba din fața noastră se zbenguiau câteva vrăbii, iar lângă o creangă căzută, un guguștiuc scutura o bucată de pâine. M-am lăsat pe spate și am început să-i povestesc lui Denis despre versiunea mea dinainte de hainele negre, părul lins și oja mov sărită de pe unghii.

I-am vorbit despre liceu când eram în limbă după un frate mai mare de-al unei colege. Mă simțeam insignifiantă pe lângă el. Avea o voce de Jim Morrison, dar alesese să se facă zidar. Nici măcar nu puteam să-l întreb de ce, se uita la mine cu ochi albaștri și-mi spunea că orice perete e o minunăție. Mortarul putea fi dens sau tare, cu nisip și cu pietriș mărunt sau cu praf de cărămidă. Așchiile de cărămidă pisată indicau atât de multe. Avea un ritm fenomenal, molcom, perfect. Mă îndrăgostisem de el și recunoșteam că aș fi făcut orice mi-ar fi cerut, adică toate porcăriile de pornăciuni pe care le văzusem prin netcafé-uri cu colegii de liceu, fără să ezit măcar o clipă. Dar nu mi-a cerut niciodată nimic, doar o dată am fost foarte aproape de a-i băga limba-n gură, dar nu a fost să fie. În schimb, orice gest al lui mă topea. Felul în care ținea un sticlete în mână, îl ducea la ureche și apoi îl lăsa să zboare, felul în care mângâia varul, toți câinii vagabonzi cu care se juca de parcă erau ai lui, cărțile pe care le umplea de pământ, nisip și ciment pentru că le lua cu el peste tot, încât deveneau impracticabile după el, dar eu tot le colecționam, fluierăturile cu care-i striga pe ceilalți muncitori și felul incredibil de blând în care mergea pe trotuar de parcă ar fi patinat. Uneori, după ce toți ceilalți muncitori plecau acasă, rămânea în fața unui zid și-l pipăia atent. Dezbrăcat până la brâu, cu mușchii pulsând, mă făcea să-mi încordez picioarele până la lacrimi. Prostuță și mică, nu mi-am dat seama că eu trebuia să-l iau de mână și să-i arăt că trebuie să mă mângâie și pe mine la fel de tandru cum o făcea cu zidul ăla umed. L-am tot ascultat și admirat până când într-o zi mi-a spus că trebuie să plece din oraș pentru o lucrare. Cel mai probabil nu o să ne mai vedem. A luat o așchie de cărămidă și mi-a pus-o în palma stângă. Am plâns după el zile întregi. Nu l-am mai văzut, dar am rămas cu dragostea pentru cărămizi, ziduri și pietriș.

Denis bâțâia din picior și a zis că îl ia somnul dacă nu mergeam mai departe. Am luat-o pe lângă imensa Casă Radio neterminată și a început să-mi povestească despre iubita lui țigăncușă din școala generală, apoi despre niște oameni pe care i-a întâlnit prin canale, iar când ne-am oprit lângă Dâmbovița, să ne uităm la pescăruși, îi plăceau și ăștia la nebunie, nu i-am spus că și mie, pentru că uneori se hrăneau cu porumbei, a scos din șubă un caiet soios pe care erau înșirate tot felul de petice din ziare, file rupte din cărți, poze, reviste, reclame. Toate erau cusute cu ață colorată. Uneori, pe câte o pagină goală erau scrise zeci de cuvinte. Am vrut să știu ce sunt, iar el mi-a zis că sunt hărți. A început să-mi citească una: râșniță cu frecător, chirpici ars, colibă, laiță, hârb, vatră, turtă, grindă, colb, comănac, busuioc, mintă, humă, a sta vraiște, vor arde veșnic, drajeurile sug sângele omului, Tamar linge dungi de pe obrajii Anastasiei, stă călare pe net, gravidele ajunse la poloboc, un creier cât nuca, i-a mai pus o mentă mică, cerneau peste ea cenușă, nouă șopârlaiți, nici o babă, rânjea mentosana, contesă, trufanda, vioară, gaz în gât, să-i treacă gâlcile. M-am uitat la el, apoi la apa murdară în care se agitau pescărușii.

Denis mi-a zis că e rândul meu să vorbesc pentru că el nu se mai gândea decât la păsări și uneori starea asta îl ținea zile întregi. Colinda străzile urmărind câte o vrabie, iar dacă găsea porumbei se întindea lângă ei și îi hrănea cu firimiturile de la feliile de pâine pe care le ține mereu în buzunarul interior al șubei. Apoi a scos tot de printr-un buzunar interior o tabacheră uzată, cu un cadru auriu. A apăsat pe o clapetă și a scos cu atenție o jumătate de țigară. Avea acolo numai părticele din țigări și eram foarte curioasă, dar nu l-am întrebat nimic. Mi-a oferit și mie tabachera, dar l-am refuzat după ce m-am benoclat un pic la ea. Pe interiorul argintiu se vedea distinct acvila bicefală rusească. În timp ce trăgea din chiștoc, își făcea ochii mici și își țuguia buzele.

Părea în lumea lui așa că am decis să-i trag clapa și să mă gândesc la ale mele. Mi-am întins palmele și mi-am admirat oja mov-închis, sărită din atâtea locuri încât unghiile mele păreau perforate ca niște bilete. După tăcerea noastră îndelungată, l-am întrebat pe Denis ce visează? S-a uitat la mine și mi-a spus că e o întrebare prea intimă. Crezi că o ne mai aducem aminte de plimbarea asta? M-am uitat direct în ochii lui acoperiți de șuvițe slinoase. Dreptul era învinețit. Eu uit mult, să știi, încerc să scriu pe caietul meu din buzunar, dar mă plictisesc amintirile, îmi plac mai mult cuvintele luate separat, ca niște gângănii cu o viață a lor. Mulțumesc pentru țigări, dar acum tre’ să plec la gară. S-a ridicat și a plecat târșâindu-și picioarele. Am început să-mi imaginez trupul lui gol, spălat, slab. Aș fi vrut să-l sărut, dar dispăruse. M-a bătut gândul să-l caut, dar în același timp mi s-a făcut poftă de o țigară. Am grăbit pasul spre Grozăvești.

Florin SPĂTARU

Florin Spătaru (n. 1983) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A câștigat concursuri literare în Franța și a fost publicat în Nouvelle Quinzaine littéraire din Paris. A publicat în revistele Argos, Dilema Veche și în Revista de povestiri. Romanul său de debut este Greier de topaz (2022), nominalizat la Premiile Ficțiunea. A mai publicat poeme și proză scurtă. Cel mai recent volum al său este Viespea de pe limbă (2023), povestiri.

în același număr