Ludice, nostalgice, pline de tâlc, emoționante sau amuzante, prozele din Trotineta lui Edi, cel mai recent volum al lui Bedros Horasangian, alcătuiesc un puzzle ce poate fi (re)asamblat/descifrat în multe feluri. Un cititor pasionat de portrete memorabile va descoperi în paginile acestei cărți o colecție greu de uitat. Iată-l pe Artin, prietenul din copilărie, "slab, uscat, cu nasul mare și mâini parcă prea lungi, ochi pătrunzători și privirea veșnic supărată" ( O poveste din Odessa ); pe mătușa Kohar cea care tânjise de când era mică să vadă marea și ajunge într-un târziu, la bătrânețe adică, să-și împlinească acest vis: "..și-a aranjat pantofii încet, cu grijă, i-a pus pe geamantan după ce i-a lovit unul de altul, talpă peste talpă, apoi s-a îndreptat fără să-și dea seama că a rămas în ciorapi, cu pași mici și rari, de parcă i-ar fi fost frică să calce, încet, spre mare, ce de ani au trecut, atât de aproape, marea…" (Mătușa mea Kohar ); pe Haiganuș cea gureșă și atât de slabă, despre care povestitorul spune că "e în stare să trăncănească despre orice, până la sfârșitul lumii"; pe bunica Mariam, căreia îi plăceau atât de mult rodiile, însă refuză categoric să guste căpșuni, de teama urticariilor. La fel cum refuză, de altfel, să folosească altă ceașcă de cafea decât pe unica supraviețuitoare a unui set de șase sau douăsprezece căni minuscule, din alt veac.

Povestirea Bazarul din Beirut este, cred, din acest punct de vedere, o punere în abis a întregului volum, colecție de rarități în interiorul unei colecții mai vaste, galerie de portrete ce trăiesc prin detalii fizionomice insolite, prin atitudini, vorbe și gesturi ce ți se întipăresc pentru multă vreme în memorie. Astfel sunt Siranuș, pe care toată lumea o iubea și-i căuta prietenia, fiindcă "râdea mereu și era mică, cu părul negru și ochii verzi"; resemnatul Masis Ohanesian, stabilit la New York, adică tocmai în acel loc ce reprezintă "visul de aur al unei jumătăți de omenire", ceea ce nu-l scutește totuși de micile meschinării cotidiene; unchiul Levon, Sarkis Sacâzlian sau Garbis, cel "înalt, slab, cu fața suptă, osoasă, părul alb", fost cizmar ce suferea de o boală urâtă, căreia naratorul refuză să-i pomenească numele ș.a.m.d.

Unui cititor atent la nuanțe nu-i va scăpa din vedere nici împrejurarea că, de fapt, toate sunt într-un fel sau altul, portrete-destin și totodată pretexte pornind de la care autorul stabilește conexiuni între micile istorii ale armenilor și Istoria cea mare, adeseori nedreaptă, necruțătoare sau ironică. Pe fundalul acestei Istorii sunt proiectate trecătoarele bucurii, tristețile, nostalgiile sau iluziile acestor oameni. Și de acolo sunt aruncate punți mai departe, spre prezentul nostru, tragic și bufon deopotrivă, măcinat de aceleași veșnice spaime, iluzii, plictiseli. De indiferență, mai ales. Doar hazul de necaz ne mai poate salva, și – dacă avem noroc de povestitori cu har – istorisirile pe care le citești fără să poți lăsa cartea din mână ori le asculți cu sufletul la gură. Nu întâmplător ultima secțiune a Bazarului din Beirut se numește Radio Erevan și se încheie cu această poantă: "Un radio-ascultător din Beirut ne întreabă: «Este adevărat că în anul 2000 Armenia va fi cel mai puternic stat arab din lume? Noi răspundem cu Carta Drepturilor Omului în față: Da, este întru totul adevărat, cel mai puternic stat arab din lume în anul 2000 se va numi URSS, va avea capitala la Washington și va fi condus de doi chinezi din Erevan: Ițic și Ștrul», și nimeni n-a mai zis nimic."

Dincolo de acest umor armenesc, irezistibil și inimitabil, ceea ce conferă Trotinetei lui Edi un farmec aparte este intertextualitatea omniprezentă, dar nu ostentativă (O poveste din Odesa îi e dedicată lui Isaac Babel, iar cartea în întregime altor trei scriitori dintre cei nu foarte mulți, trebuie să admitem, care "au încercat să rămână ei înșiși înainte și după moarte" – Camus, Șalamov și Danilo Kiš). Trimiteri discrete la procedee, mecanisme și referințe mai mult sau mai puțin ilustre din arsenalul literaturii descoperim la tot pasul: într-un loc povestitorul mărturisește, cu autoironie, că improvizează ("când relatez toate astea mai pun și câte ceva de la mine, în afară de cele povestite de Artin în noaptea aia de pomină"); altădată pomenește cu umor livresc de Mosh Nichifor din Moldova care nu era rudă nici cu dl. Bovary, nici cu dl. Oblomov, sau despre personaje, în general, care – se știe – nu fac întotdeauna ce li se spune, "au și ele libertatea lor de acțiune" ș.a.m.d.

În ansamblu, volumul lui Bedros Horasangian reușește să imprime o nouă perspectivă asupra realității noastre (din acest punct de vedere, reprezintă cu mult mai mult decât radiografia lumii de la începutul anilor ’90, după cum mărturisește cu modestie autorul în nota informativ-explicativă din final). Este o radiografie perfect valabilă à la long, chiar astăzi, după douăzeci de ani, și nu numai pentru acest colț de Europă în care se întâmplă să trăim. În plus această "radiografie" aduce cu sine o infuzie de umanitate și de optimism nutrită, paradoxal, din înțelepciunea sceptică a unei seminții greu încercate.

Bedros Hoasangian, Trotineta lui Edi. Proze și povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor. Prefață de Raymond H. Kévorkian; Armeniada de Sorin Antohi, București, Editura Meteor Press, 2020, 368 p.