nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Am fost cu colegii de la CESI la Performing `89 la Timișoara și o țigancă a sărit pentru noi, să nu luăm bătaie în tramvai

Acum nu mai e timp sau loc să îmi iau mii de precauții și să scriu romă în loc de țigancă, sau femeie tânără, de etnie romă, vreau să vă spun o poveste care mi s-a întâmplat de curând, e cât se poate de autentică și de caldă, într-un fel are, într-un fel n-are legătură cu discuțiile din lumea literară/culturală, despre ficțiuni și xenofobii, reale sau imaginare. Mai întâi are legătură cu mine și cu faptul că sunt încă viu și nevătămat. Ajungem și la scris, la cultură, dar un pic mai încolo, hai să vedem cum a fost cu bătaia. (Oricum, ziceați că dialogul e deschis pentru toată lumea, adaug și eu câteva rânduri.)

Am fost la Performing \89, Stări de Deziluzie (e la Faber, până la sfârșitul lui octombrie, trebuie neapărat să mergeți să o vedeți) e cu Dan Mihălțianu, Škart și Vesna Pavlović, Iosif Király și alții care vorbesc de anii \90, acea perioadă de tranziție dureroasă și lipsită de speranță prin care au trecut România, Ungaria, dar mai ales Iugoslavia.

Știu un pic din Timișoara, am stat aproape un an acolo. Prin Iosefin tramvaiul trece pe o stradă lungă și îngustă, unde clădirile cu fațade căzute și plombe de termopan, pur și simplu înghesuie garniturile de tramvai, de o parte și de alta. De abia e loc să treci pe trotuar, limita dintre înăuntru și afară e tare fluidă și contează în poveste. Te uiți în casele oamenilor, iar ei se pot uita la tine când stai pe scaunul tău. Mai încolo e piața de legume, bișnița, jocurile de noroc, furăciunile, mai tot timpul izbucnește câte un scandal. Sunt acolo români, țigani, țigani unguri și unguri, sârbi și șvabi, și de toate.

Noi eram șase, cinci fete/femei și eu, într-o garnitură din aceea nouă, cu 4 burdufuri și 5 compartimente, ne-am urcat în penultimul dintre ele, tramvaiul era destul de gol la ora aceea, seară târziu, după 10. Când ne-am suit la Piața Lbertății erau deja câțiva oameni, în partea din față, apoi rânduri goale, apoi ne-am pus noi, iar în spate s-au suit -  un țigan tânăr, la vreo 20 de ani, cu gagica lui, una slăbănoagă, cu pantaloni scurți și un maieu de bumbac, roz, crem, apoi mai era un tip ciudat, tot așa, tânăr, dar murdar, cu hainele rupte, părea aurolac și încă unul, țigan de Banat, ca primii doi, dar el era fălos, cu o cămașă albă, părul făcut cu gel, pe spate, și o borsetă de piele, trasă de-al lungul pieptului. Tinerel și el, până în 20 de ani.

Noi ne-am așezat grupat, Betty cu mama ei, în vârstă, pe primul rând, lângă marcatorul de bilete, în spatele lor – două colege tinere, apoi coordonatoarea de stagiu, care își pusese lângă ea, sacoșa plină de cărți, și, în fine, eu, pe scaunul imediat lângă placa turnantă din dreptul ultimului burduf. Oamenii, pe care i-am văzut urcându-se cu noi, s-au dus toți în spate, în ultima secțiune a garniturii.

La Mocioni a urcat un țigan tânăr, fără dinții din față, sus și jos, cu un pet de bere, cam pe la jumate plin, bere trezită și urât mirositoare, asculta manele pe telefon și cânta în gura mare, striga și râdea, dar, să fim clari, alt rău nu făcea. S-a trântit pe un scaun chiar în fața rândului ocupat de Betty și de mama ei, s-a sprijinit cu spatele de rama feresteri și a continuat să lălăie. Între femei s-au schimbat priviri îngrijorate, evident nu pentru că era țigan, ci pentru că era gălăcios, beat, ce să mai, nasol în comportament. S-au uitat și către mine, cel care eram cel mai departe de el, căutând o asigurare. Pentru mine însă nu era prea grav, omu\avea să cânte așa încă vreo câteva stații, să coboare în Iosefin și să se ducă la ai lui, era sâmbătă seara, era beat și avea momentul lui de bine într-o viață plină de nevoi și treburi nasoale. Dar el cânta și cânta și țipa – *uite-i lindicu\, uite-i lindicu`*, și când cânta, mai și stropea cu scuipat în toate părțile, cum ziceam, nu prea avea dinți în gură.

Poate e cazul să o spun acum, unii o știu deja, am lucrat ca psihiatru în România, în Franța, și remote pentru americani, m-am întâlnit cu ceva situații de criză, cu oameni beți, cu psihotici, cu antisociali, cu pericolul iminent de a fi agresat sau chiar linșat la camera de gardă de la Obregia sau aiurea. Așa am evaluat eu situația – că nu era nici un pericol pe moment. Ok, ideal ar fi fost ca primul rând de femei să se fi mutat mai încolo. Să zicem.

Dar n-am apucat să le spun, că la următoarea stație s-a suit un bătrân, român (e important să zic asta), nu era Chuck Norris, să răstoarne tramvaiul cu totul și să facă dreptate, dar era un tip vânos, se ținea bine. Nu i-a luat mult timp să-l remarce pe ăsta care cânta porcării, dar a ezitat să-i zică ceva. De abia atunci când femeile s-au uitat la el exasperate, moșul n-a mai stat pe gânduri și s-a repezit la țigan. Credeam că o să-i zică vreo două, însă gestul lui m-a surprins și pe mine - moșul a încercat să-i smulgă pet-ul din mână și apoi l-a îmbrâncit, sau chiar l-a plesnit, nu mai știu exact, s-a dus totul foarte repede într-un moment de stupoare generală.

Dintr-odată țiganul s-a trezit din lumea lui de bucurie, atacat din senin (senin, din punctul lui de vedere), s-a pus pe picioare și a început să urle. Moșul s-a speriat și el și s-a tras înapoi. Țiganul s-a apropiat de el. Tramvaiul mergea înainte, legănându-i periculos pe amândoi. Urmau să se bată. Acum, din experiența, nu din psihiatrie, ci din școală, o bătaie nu se desfășoară pe loc, adică doi stau față în față și își dau bobârnace (sau palme, ca în videoclipul de la New Order) apoi își iau la revedere și pleacă fiecare la treaba lui. Cu atât mai puțin când amândoi sunt în mișcare, unul beat, altul cu impulsuri aterosclerotice, într-un tramvai care trece peste niște bifrucații și peste niște șine care n-au văzut sistematizare de când au fost montate. M-am gândit că o să se răstoarne peste fete, în mod sigur o să le lovească fără să vrea, un cot în figură, un braț în piept sau mai rău. Și atunci am sărit să intervin. Din picioare am strigat la ei, apoi la fiecare în parte. Pe moș l-am trimis la ieșire și i-am zis să coboare, pe țigan l-am trimis la locul lui. Surpriza a funcționat pe moment, eu am ieșit pe interval, dar nu m-am apropiat mai mult. Mai erau vreo 2 metri până la ei. Dintre cei care erau în spatele meu n-a sărit nici unul, iar pentru moment am uitat că erau și ei acolo. Din față nici un semn că cineva ne-ar fi venit în ajutor, dinspre cabina vatmanului, unde se profilau chiar două siluete de bărbați, angajați RATT, nici atât. Pentru câteva secunde combatanții au dat înapoi, m-au studiat, să vadă de parte cui sunt, au constatat că nu sunt de partea nici unuia, apoi au reluat încăierarea. Țiganul a început să urle – acum ai belit pula!, vine toți frați mei și te taie, ați belit pula voi, românurile!

Zis și făcut, l-a apelat pe videocall pe frate-său mai mare, care a fost prompt și a răspuns. Dacă ăsta era în tramvai și mergea spre casă, nici clanul lui nu era prea departe. Atunci și ceilalți și-au dat seama că e groasă. Acum mă gândeam că sunt două variante: ori se suie toți la următoare, vin peste noi din față și din spate și ne înghesuie la mijloc, ori se țin în mașini de-a lungul traseului și ne așteaptă când coborâm la capăt. Sincer, preferam prima variantă, măcar eram la lumină, într-un tramvai, mai erau niște oameni pe acolo, deși nu mișca vreunul un deget. Nu m-am uitat în spate pentru că nu avea rost, eram în mișcare, ușile închise, deocamdată nu era nici o amenințare de acolo. M-am uitat la ei, încercând să le prevăd mișcările. Țiganul prinsese curaj, conexiunea a fost rapidă – neamurile lui erau în direct cu noi, dar evident nu eram ca pe google meets, să ne privim și să stăm la discuții în ferestre de chat. Corpurile erau în mișcare, nu știu ce vedea fratele că se întâmplă în tramvai, dar cel mic a prins avânt și s-a repezit la moș. Moșul a fost pe fază și i-a aplicat un picior în burtă. Tensiunea s-a dus și mai sus, acum era chiar nasol, o știa și moșul, o știam și noi, îl lovise clar și îl lovise rău. Tramvaiul a oprit în stație. Moșul nu știa ce să facă, nu neapărat de remușcare sau responsabilitate pentru ce stârnise, era pur și simplu speriat să se miște, a coborât cu spatele, încetișor și a dispărut în întuneric. L-am îndemnat să plece, nu mi-a părut rău. Dacă rămânea cu noi, era și mai rău când veneau neamurile țiganului. Noi am rămas în tramvai, țiganul era dezlănțuit – acum eu devenisem ținta lui. M-am pus la loc pe scaun, să nu mai fiu în centrul atenției, dar n-a funcționat. De fapt, nu doar eram eu problema pentru el. Eram noi, românurile – a continuat să zbiere treaba asta, acum ați belit pula, românurilor.

Hai să punem pe pauză filmul aici. Cred că pentru anatomia acestui moment m-am hotărât să scriu articolul, nu ca să descriu o scenă de haos și violență, am mai văzut destule. În acest moment, de tensiune maximă, au funcționat 2 clișee – iar aceste clișee au întreținut și au dus atât de sus tensiunea, că aproape au plesnit geamurile din tramvaiul 2. Pentru că fiecare s-a întors în sinea lui la credințele cele mai profunde, de fapt spaime din mentalul colectiv, colecționate încă din copilărie, din auzite, în general. Țiganul simțea că "au sărit pe el românii" (mă rog, cei de culoarea românilor, majoritatea etnică cu antecedente asupritoare) în timp ce asculta "cuminte" muzică, iar noi ne gândeam cu groază că "ne taie țiganii". Aceste două clișee, venind unul către altul, au produs panica. Oricât am vorbi, am formula și am reformula, căutându-ne cuvintele cele mai nuanțate, înlocuind peste tot țigan cu rom, căutându-ne rezervele de empatie și de dragoste pentru aproape, într-un astfel de moment, creierele noastre au luat-o pe scurtătură și au ajuns exact în locul cel mai comun.

Dau resume, țiganul a venit la mine și m-a scuipat, n-a dat o flegmă cu direcție, mai degrabă o ploaie de particule ca dintr-un pulverizator de stropit geamurile. M-am ridicat încordat și el s-a dat înapoi, s-a îndepărtat pe interval, apoi iar a vorbit cu frate-său s-a întors, nu l-am atins, i-am zis iarăși să stea jos. Acum era momentul cel mai nasol, intram în altă stație și urmau să se deschidă ușile, atunci nu mai aveam nici spatele acoperit. Dar n-a urcat nimeni, ușile s-au închis și am plecat mai departe. Țiganul s-a întors vociferând, poate urma să dea, poate aștepta întăriri la următoarea oprire, dar atunci s-a produs declicul, the twist in the plot - țiganul care era în spatele meu, cel cu țiganca slăbănoagă, a venit pe lângă mine și a zbierat la el, i-a zis să se care din tramvai, ăsta a continuat să facă scandal, dar până la urmă a dat înapoi, s-a pus lângă uși, țînând-o mai departe cu amenințările. Betty s-a ridicat și ea și a început să zbiere la el. Până la urmă l-am făcut să se dea jos. El nu voia să plece, își tot băga capul înapoi printre uși și striga la mine să vin cu el pe peron, să vezi omor ce-ți dau. Nu m-am dus să mi-l dea, ușile s-a închis și ne-am pus în mișcare.

Oricum, momentul decisiv a fost când a sărit țiganul din spatele meu. El a făcut diferența, el a rupt mâța în două, i-am fost recunoscător în gând, deși nu i-am spus nimic. Bănuiam că lucrurile nu se terminaseră, doar că pe moment ne puteam trage sufletul. El s-a pus la loc lângă țiganca lui. Eu am rămas în picioare, am început să vorbim între noi, schimbam impresii, ne descărcam în cuvinte încordarea.

La următoarea oprire, bineîneles, s-au suit țiganii, dar nu așa cum credeam eu, în scenariile mele pesimiste, printr-o mișcare de manevră, de învăluire, au venit doar doi din față, unul tânăr, la vreo 20 de ani, și unul bătrân, la vreo 60, au apărut chiar pe la prima ușă și au luat-o metodic pe interval cercetând fiecare călător, nici țiganii nu puteau să pună bucățile de film la un loc, să facă montajul, trebuiau să descâlcească haosul poveștii. Și l-au văzut în fundul tramvaiul pe țiganul care sărise împotriva fratelui lor. Se știau, evident, din zonă. El i-a întâmpinat de pe locul lui – frati-tu, ăsta, face numai muie p-aici – i-a zis în românește. S-a ridicat, a venit spre ei, ei au avansat ținându-se de spetezele scaunelor, m-am ridicat și eu și ne-am întâlnit cu toții în dreptul unei ușii. Fetele vorbeau, eu vorbeam, țiganii vorbeau. Nu mai erau puși de scandal, și-au dat seama că și filmul lor fusese mult exagerat (ăla, cu românii care îi atacă pe țigani), au ajuns să-și ceară scuze, cică ăsta mic era debil, tot îmi ziceau "așa e el la cap, e secundar", m-a distrat asta cu "secundar", o tot țineau că e "secundar", îmi venea să le zic că era "cuaternar cu spume", dar m-am mulțumit să le reproșez că m-a/ne-a scuipat, deși nu-i făcusem nimic, în fine, au mai zis că le pare rău și s-au făcut nevăzuți la prima. Noi am mai mers câteva stații și am coborât la Transilvania.

Dar mai e ceva interesant în povestea asta, singurul lucru frumos, amănuntul care răstoarnă încă o dată lucrurile, sensul lor emoțional. Pentru că eu priveam tot timpul în față, către pericol, nu am văzut ce s-a întâmplat, de fapt, în fundul vagonului. Mi-a zis Betty, care vedea cumva din reverse angle, pentru că era poziționată pe rândurile din față. Eu crezusem că țiganul care a sărit pentru noi s-a hotărât să se miște când scandalul a ajuns să-l calce pe nervi, să-i strice cheful cu gagica, îl știa pe "secundar" din cartier, i-a zis – hai, ușcheala. Dar nu a fost așa. Gagica lui, aia slabă, cu șlapi și niște pantaloni scurți, de bumbac și un maieu lăsat, fata aia cu picioarele în x și cu pieptul plat, căreia nu i-am dat nici o atenție atunci când s-a urcat odată cu noi, țiganca i-a zis gagiului să sară pentru noi.

Aici se blochează gândurile mele. De ce i-a zis să facă asta? Când s-a încăierat cu moșul, n-a mișcat un deget. Când am sărit eu, nici atât. Ei nu și-au dat seama că noi eram împreună, un grup, colegi, eram niște oameni relativ asemănători ca aspect și atât. De abia când a sărit Betty au făcut legătură că eram cu toții împreună. De asta a sărit? A sărit atunci când a văzut că o femeie ca ea, dar albă și româncă, e în pericol? I-a zis lui să sară pentru că a văzut că eu n-am dat?

Nu știu să răspund, dar acum știm cu toții că ea sărit să ne scape. Și o admir, și îi sunt recunoscător, și i-aș mulțumi și pentru că a sărit pentru mine și o dată în plus că prin exemplul ei pot să le arăt și celorlalți că frumusețea și tăria se găsesc în cineva care nu-ți spune mai nimic la prima vedere.  Tare aș vrea să ne mai vedem.

Așa a fost cu românurile și țiganii. Și cu fricile care ne motivează, ne împing de la spate și ne trădează în unele momente. După ce citești cu creionul în mână Gilbert Durand, Structurile antrolopologice ale imaginarului, mai e loc de o întrebare. Una de-a dreptul filosofică, poate inutilă. Ok, și ce facem cu acest imaginar prin care cunoaștem, facem și prefacem realitatea mai exact decât știința și observația obiectivă? Îl putem modifica activ sau el curge prin niște mecanisme care țin pur și simplu de formarea organismului, ca o parte naturală a sa, nu decurgând din ea, ci parte intimă a biologiei noastre? Îl influențăm prin ce vorbim, prin poveștile pe care le spunem, prin gesturi, prin obiectele pe care producem sau e vorba de o schimbare evolutivă atât de lentă ca și cum ai face piramidele din grăunte de nisip? Sau mai bine zis – e ca un parc, noi trasăm alei de asfalt, dar oamenii merg tot pe unde li se pare lor mai natural și lasă poteci prin iarbă?

Cu sau fără ficțiune și narațiune, eu m-am săturat de agresivitate, de atâta revărsare de ură. În România de acum trebuie să fii tot timpul șmecher. Și cel mai trist e că trebuie să pari șmecher ca să nu fii luat de fraier. Asta e și în literatură, e spiritul ăsta de băieței care n-au avut succes în liceu și acum se întrec în șmecherii în scris, în curtea școlii, pe unde nu mai trece aproape nimeni. Și le iese mai mult și mai rău, și mai artificial decât vor de fapt. Nu știu ce să mai zic, n-am făcut Litere, am făcut medicina în tot felul de condiții, cu țigani, cu africani, cu albi, cu indieni, cu toate națiile. Dacă mă enervez, mă enervează ăla sau ăla, muzica pe care o ascultă, că nu face ce vreau eu, că-mi strică mie confortul sau bucuria.  Am mai și scris, uite, chiar o carte în care apar și țigani, și români, "Așa să crească iarba pe noi", e viața asta, amestecată din cartierele din nord-vestul Craiovei, Lascăr Catargiu, 1 Mai, Romanești, unde români se combină cu țigăncile, și lucrurile sunt complicate și relative ca în tramvaiul 2 din Timișoara.

Până acum n-am fost incriminat pentru rasism textual. Nu am remarcat rasism programatic în literatura contemporană (poate n-am citit destul, poate sunt naiv, poate nu sunt capabil să îl văd), dar am remarcat o retorică gratuit agresivă, miștocăreală urâtă, ironii și dispreț, ca stare de fapt. De când sunt eu în literatură am fost făcut "nevrotic", "meltean",  "kitchos", "prost", am fost privit cu superioritate că sunt din Craiova, și multe altele. Nu le mai dau numele, și după ce-și vor șterge insultele proferate, acestea tot în dreptul lor o să stea, despre ei o să spună mai multe decât mine.

Deci nu vorbesc despre ficțiune, vorbesc despre texte semnate și asumate de critici literari, cei care trasează direcțiile de lectură, fac canonul (să fim serioși). Iar într-o altă revistă națională am citit cu groază, deși nu mă privea deloc, că scriitori buni au neapărat și fizionomii marcante, sunt frumoși, au priviri pătrunzătoare, pe scurt sunt frumoși. Și autorul mai dădea și exemple.

Pot să o spun cu toată răspunderea că intoleranța, excluderea, jignirea altuia pe criterii de origine, orientare sexuală în cultura noastră au depășit demult fenomenul găștilor culturale. Găștile s-au făcut, au funcții în instituții publice, la edituri, la reviste finanțate de fostele structuri, își dau acele premii și își fac reciproc recenzii laudative. Acum se merge mai departe - scuipatul trecătorilor, ai celor care nu fac parte din grup, de la înălțimea balcoanelor.


Aceasta nu este o ficțiune, este meta-narațiunea, aceasta este povestea noastră comună, drumul egal al fiecărei zile din viața literară/culturală.  Nu știu în ce direcție vor continua discuțiile culturale pe tema intoleranței, ficțiunii sau realității (care e mai autentică, de fapt?), dar cred că e momentul să spun că eu m-am săturat de șmechereala asta, nu le datorez nimic, nu am frica lor. Mi-e scârbă să mai merg la lecturi, evenimente culturale, unde niște copilași deveniți adulți fără să știe fac mișto de vulberabilitățile altora, te tratează cu spatele sau te iau de sus.

Păi dacă sunt meltean, nevrotic, din Craiova, ce să mai zic? Mi se pare că oamenii care sunt desconsiderați tot timpul, ajung să uite că au dreptul să spună că nu acceptă să fie jigniți, călcați în picioare, pentru că-s de-acolo sau de acolo, săraci sau disperați. Dacă eu nu știu ce-i estetica unui text, dacă eu n-am în scris o stilistică de care s-a tot vorbit, nu știu ce să mai zic. Dacă eu am ținut-o cu politically corectness în cărțile mele ca temă și teză în loc de alt conținut, iarași nu mai știu ce să mai zic.

O să îmi spuneți, Doamne, măi, copile, ce sensibil mai ești și tu, asta e viața literară, să vezi cum era în interbelic – cu atacuri mizerabile, linșaje mediatice și reale, cu delațiuni și tot tacâmul. Țin să vă reamintesc că acea perioadă de mare efervescență culturală și fără echivoc valoroasă a sfârșit într-un extremism politic grav, intrarea în război de partea greșită, incursiunea armată în teritorii (de la un punct încolo) complet străine și fapte de necontestat care ne-au adus niște consecințe oribile și ne-au lipsit de libertate cam jumătate de secol.

Gândiți ce vreți, eu nu mai rămân în această atmosferă, anunț acum că eu nu mai particip la nici un eveniment cultural unde sunt invitați oameni care practică o retorică a excluderii, care promovează furia, intoleranța, jignirile și idiosincraziile emoționale, cei care batjocoresc persoanele cu handicap, orientarea sexuală, viața privată, originile sau aspectul altor persoane. La fel cum la începutul anului m-am retras din două proiecte cu instituții culturale ale statului austriac care nu s-au dezis răspicat de politica discreționară a lui Karl Nemaher. Valabil și pentru susținătorii lor acestor radicali sau cei care doar îi tolerează din teamă sau din interes. Mai bine merg pe drumul meu, atât cât, așa cum e. Sau cu tramvaiul 2 prin Timișoara, unde o țigancă are sângele să-mi țină partea dacă sunt ok.

©Augustin Cupșa

Mergeți să vedeți fotografiile celor de Škart, cu protestele sârbilor, din `97, care au ieșit în stradă cu oglinzi, n-au zis nimic le-au pus în față conducătorilor – uitați-vă la voi! Nimic altceva, privirea forțată să se vadă, întoarsă în oglindă. Priviți-vă și gândiți voi singuri dacă e ok. Škart înseamnă rebut, ceva bun de aruncat.

 

Augustin CUPȘA

S-a născut în la 1980, Craiova. Este autorul romanelor Perforatorii (2006) și Așa să crească iarba pe noi (2017), precum și al unor volume de proză scurtă ca Profesorul Bumb și macii suedezi (2009) sau Marile bucurii și marile tristeți (2013, 2021). De asemenea, Augustin Cupșa a câștigat câteva premii pentru scenarii de film și a avut mai multe colaborări cu HBO. Absolvent de medicină, s-a specializat în psihiatrie și a practicat atât în România, cât și în Franța.