Oana Paler, Stadii. Băbana: Editura Rocart, 2023, nr pagini: 204.

David, personajul-narator al romanului Oanei Paler, Stadii, preia avantajul rolului pe care autoarea i l-a dat și face din roman spațiul confesiunilor sale. Mărturisirea centrală, și cea mai marcantă, a protagonistului în fața cititorului este cea a crimei pe care o săvârșește și față de care nu simte nicio urmă de vinovăție.

Observator detașat și (auto) analitic, deși dominat de lipsă de speranță, indiferență față de ce se întâmplă în jurul lui și neintegrabilitate socială, insoțită de sentimentul singurătății, care nu-l părăsește pe David decât sub forma iluziei pe care i-o oferă relațiile amoroase, iluzie de care este conștient, protagonistul suprinde prin caracterul neconvențional pe care-l afișează. Aflând despre accidentul care i-a adus moartea fratelui său, David nu reacționează așa cum ne-am fi așteptat. În loc să meargă imediat la centrul de medicină legală, acesta merge la restaurant, bea și se îmbată și se comportă în compania celorlalți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atitudinea protagonistului față de moartea fratelui său, precum și cea din scena înmormântării, unde privește cu indiferență toată procesiunea mortuară, îl aduce pe David în ipostaza străinului camusian.

Nici crima pe care o comite nu declanșează reacții anticipabile. Deși conștient de latura imorală a actelor sale, își declară nevinovăția pe baza caracterului iluzoriu al liberului arbitru, asemănând cursul vieții și al existenței cu cel al unui program care întâmpină adesea erori:

viețile noastre nu sunt decât înșiruiri de fapte, interdependente, și, la fel ca în programare, o serie o continuă pe cealaltă, iar lanțul nu se poate rupe. Viețile noastre nu încep și nu se termină cu noi, nu noi suntem stăpânii, ci ansamblul care le leagă. Sunt vinovat sau nu, e prea complicat. Fac parte din ansamblu. Și dacă eu sunt vinovat, întregul ansamblu e. Creația e imperfectă, programul generează erori.

Cel mai consistent discurs al lui David despre existență și despre iluzia libertății de a lua decizii îl constituie discuția pe care o are cu Kitty (Ecaterina), în vârstă de 14 ani, despre jocuri. Pornind de la jocul care îi face probleme lui Kitty, discuția se generalizează și acoperă întreaga categorie a acestui tip de jocuri, în care jucătorul are aparenta libertate a alegerii și iluzia influențării poveștii. Mai mult decât atât, observațiile lui David asupra construcției jocului se reflectă și asupra realității, a existenței umane, pe care personajul o vede ca funcționând după un cod, programată să acționeze și să reacționeze într-un șir de fapte pentru care alegerile în totalitate libere nu există. Liberul arbitru fiind doar un concept iluzoriu, crima comisă de David nu aduce, în concepția sa, vinovăția asupra-i, iar moartea, cu care se întâlnește în roman la tot pasul, nu constituie un eveniment important întrucât, spune David, "[f]iecare pas pe care îl faci a fost deja scris, așa încât moartea e goală de sens, la fel și viața."

Acest episod, împreună cu momentele în care David atribuie existenței caracteristicile unui program sau al unui joc, alături de finalul romanului, constituie o cheie de interpretare a psihologiei protagonistului, a cărui privire transpune existența reală prin filtrul experienței virtuale.

Cartea, care marchează debutul în roman al Oanei Paler, este, de altfel, deschisă la diferite interpretări și chei de lectură care nu se exclud una pe alta: roman al dublei existențe (reale și virtuale), roman-confesiune (ducând până la autodenunț și, în același timp, disculpare), roman al existenței și al morții, roman al observației și al analizei, roman al psihologiei lui David.