OPTm
nr.crt.

Ordalia

Ca să ajungi în Svatit trebuie să mergi 10 zile cu trenul. Te oprești, din vreme-n vreme, în gări părăsite, cât să clipești de câteva ori și să te dezmeticești, apoi te apropii de munți, șinele sunt tot mai înguste, trenul asudă sub Soarele dogoritor, căci în Svatit e mereu vară, și lumea pe care-ai cunoscut-o rămâne pentru totdeauna în urmă. În Svatit merg toți oamenii bolnavi care nu mai vor să lupte. Peste tot s-a auzit că-n Svatit se află cel mai mare sanatoriu din lume, strâns între munți ca între niște coapse de femeie zdravănă, unde se ajunge fără recomandări și fără averi, dar niciodată nimeni nu s-a mai întors. Niciun bolnav nu știe dacă-n Svatit se va vindeca, va trăi sau va fi omorât pentru organe, dacă i se vor face vrăji sau nu se va întâmpla nimic. Dar cum nimeni nu se mai întoarce vreodată și Svatit seamănă cu însăși moartea, bolnavii care vor să-și încheie socotelile repede cu o viață deja zborșită cred că este ultima lor bătaie de pușcă, înainte ca boala să se întindă ca mucegaiul, să se lipească de organe și să râcâie. Atunci când un zvon circulă despre Svatit, bolnavii îl cred cei dintâi, cască ochii mari, se minunează, li se înfioară carnea, până și oasele li se urnesc din loc și știu, deși n-ar putea să explice, că este singura lor salvare. Anul trecut se auzise că o femeie tânără, bolnavă de plămâni, cu un copil în pântece, după ce a ajuns în Svatit, a fost forțată să nască prematur, apoi au împușcat-o în cap. Copilul, spunea mai departe, Tohar, ar fi crescut pentru organe o vreme, dacă nu cumva se dovedește util în alte feluri. Toți l-au privit pe Tohar nemulțumiți. Nu li se părea nimic ieșit din comun. E doar o sinucidere asistată, au conchis cu toții și au dat ochii peste cap. Nu înțelegeți, le-a spus Tohar, femeia nu era de acord să moară, căci și-a văzut copilul și nu o mai interesa durerea. Chiar dacă ar mai fi trăit câteva zile, chiar și câteva ceasuri, s-ar fi bucurat pentru prima și ultima dată-n viață. Nu-i poți lua unui condamnat la moarte de boală ultimele bucurii, chiar dacă trebuie să le trăiască plângând și scrâșnind, nu înțelegeți, insista Tohar, în vreme ce-și sufla neîncetat nasul și piciorul olog, lipit de masa murdară de grăsime, părea greu ca un sac cu pietre.

Străbătând străduțele până acasă, Tohar și-a spus că plecarea lui nu mai suferă nicio amânare. Trebuia să știe ce se întâmplă-n Svatit și să se întoarcă acasă, să risipească, odată pentru totdeauna, acest mister macabru și să demaște o adunătură de psihopați. Dar dacă vei muri, îi spusese vecinul lui cel știrb, care puțea mereu a votcă și urină. Dacă voi muri, se mirase Tohar. Oricum voi muri. Astăzi, în pragul ușii îl aștepta Serafim cel tânăr. Spre deosebire de tatăl lui, pielea lui nu semăna cu funinginea, iar dinții drepți nu se dezveleau decât puțin, ca într-un zâmbet ascuns. Serafim avea aproape 30 de ani, păștea oile de-a lungul anului și se hrănea cu lapte, brânză și pâine coaptă pe vatră. Ca să nu mai îndure leșia casei, vocea aspră a tatălui și fețele mereu schimbătoare ale femeilor cu care se culca, străbătea câmpul, dormea lipit de iarbă și aștepta să se nască din nou. Îi împuiase Tohar capul cu reîncarnarea și toți îl credeau scrântit. Nu călca vreo gânganie, sperios să nu-l năpădească hazardul de a se reîncarna într-o pocitanie și vreun nătâng să-l calce pe cap, să-l strivească și să crape, să-i curgă mațele și să nu poată urla de durere. Nu tăia copaci sau miei. În general, se purta cu tot ce avea o brumă de ,,viață" ca și cu un copil. Era sfios și nătâng, adus de spate din cauza frigului pe care-l îndura iarna în colibă, tăcut și milos. Îl îndrăgea pe Tohar. Erau de aceeași vârstă. El păștea oile, iar Tohar citea, cât era ziua de lungă, pe prispa casei, privind visător Cerul. Serafim se culcase, lângă râu, cu o fată prea tânără și de atunci, să fi trecut vreun an sau doi, nu mai voia să iubească. Tohar nu înțelegea. Doar o iubea și trupul ei îi plăcuse, își amintea că parcă ochii i-ar fi avut miros, coastele erau apoase, palmele lăsate pe spatele lui îl înălțau. Nu mai voia s-o vadă vreodată, se ferea de ea, ba chiar a pălmuit-o când l-a căutat pe câmp.

Nu vreau să te mai văd, căci vei muri, i-a spus Serafim, iar fata l-a privit fără să-l înțeleagă. Vei muri și nu vei mai fi cum ești acum, înțelege, cum nici eu nu voi mai fi. Nu vreau să te mai văd, i-a strigat Serafim și a străbătut tot câmpul, furișându-se-n stufăriș. Acolo mirosul fetei se păstrase nevinovat și întreg. O ținuse-n brațe, peste trupul lui, să nu-i fie rece. Era ușoară și mlădioasă. Papura-i juca aproape de urechi, iar el i le acoperise, de teamă să nu surzească. Așa-i spusese bunica, pe când trăia, că dacă-ți intră puful papurii în urechi surzești. Sânii mici, de abia rotunjiți, aveau gust de iod. Laptele vieții dădea pe afară, îl ademenea, îi venea să muște, să-i rămână sfârcurile-n gură, să le înghită, să îi mănânce carnea de pe oase. O iubea cu un fel de ură de neînțeles care-l speria și-l atrăgea. Dacă aceasta dragostea, se gândea, voi muri și-o voi omorî și pe ea.

Trupuri tinere, încolăcite și asudate, la marginea lumii, pe un câmp pustiu, unde nu se uită nici Dumnezeu, ocupat cu atâtea daraveri serioase. Asta trebuie să fie, se gândea Serafim, dragostea e așa frumoasă pentru că Dumnezeu nu se uită și oamenii rămân singuri. Sunt deasupra Paradisului. Când i-a povestit totul lui Tohar, l-a durut când celălalt a râs. Dar tu ești un naiv, nătângule, i-a spus Tohar și l-a împins de pe prispă. Dragostea nu înseamnă nimic pentru destinul cuiva care trebuie să se elibereze, a mai spus, dar Serafim era un om sucit, nu mai asculta pe nimeni, dacă i se părea că celălalt nu are dreptate. Ce prost, se gândea Serafim, degeaba citește atât. Miezul ei, cald și umed, îi descoperea fața nevăzută a liniștii. Tumultul acela drăcesc, în brațele lor împingându-se unele în altele, în palmele cotrobăind pielea atinsă numai de Soare, în buzele frământându-se nesățios, era liniștea deplină. Nu știa ce-și închipuia Tohar că va descoperi despre eliberare, dar Serafim găsise răspunsul. Numai că, noaptea, dormind pe pământul care mai păstra mirosul trupurilor desfăcute de dragoste, s-a întristat. A văzut-o, așa tânără cum era, gingașă, aruncată dezbrăcată într-un coșciug. A închis ochii, a încercat să alunge vedenia, dar mintea o luase înainte. La priveghi veniseră toți și o priveau îndelung, femei și bărbați de-a valma, îi atingeau pieptul și puneau lângă icoană monezi înmuiate-n fântâna de pe uliță. Femeile o deplângeau, bărbații voiau s-o învie, numai Serafim, împietrit, gol și el, ședea într-un colț, voia să plângă, să meargă spre ea, să o acopere cu propriul trup, dar nu putea. Se zbătea în propriile mațe, le smulgea cu ochii, dar rămânea nemișcat. Faptul că nu putea face cei câțiva pași până la coșciug îl durea mai tare decât moartea ei, pe care nu o înțelegea deloc.

De atâta vreme pieptul ei se umpluse cu monezi ude. Parcă purta o salbă cu care se pregătea să înfrunte judecata. Poate că erau prea grele, dar cel puțin îi acoperiseră sânii pe care Serafim îi ținuse sub obraz. Oh, de-ar fi putut să meargă, să o acopere cu sine, să nu mai poată fi văzută. Dacă ar fi avut putere, Serafim ar fi rupt din brațe, din coapse, din pulpe, fleici de carne ca dintr-un animal, să le arunce deasupra ei și să-o îmbrace, dar mâinile nu-l ascultau, stătea în colț înțepenit și dezbrăcat, plângând cu lacrimi cioturoase. Zaca, o striga, trezește-te, pune pe tine măcar umbra, nu-mi place să te vadă oamenii, îi șoptea, dar nici măcar nu-și dădea seama că la ea nu ajungea nimic. Plângea ca un copil de țâță, flămânzit peste zi, crezând că ea nu-l ascultă. Zaca, Zaca, Zaca îi spunea înduioșat și ce bine i-ar fi fost să știe vocea îl părăsise. Dar dacă am murit eu înaintea ei, îi trecuse lui prin minte. Dacă am stat înainte în același loc, iar ea nu a mai suportat durerea și a murit? Dacă-i așa, poate mai durează puțin, ea părăsește de tot această viață și va veni, se va ridica, îmi va întinde mâna și vom cutreiera spațiul amândoi.

Câmpul, ah, câmpul, zămislirea jurământului pe care nu îl mai putea mânji nimeni, i-ar fi așteptat, așa cum erau, niște pâcle, să-l calce oricât, să-și lase sudoarea-n el, sămânța și durerea, ca toate să se întoarcă-n pământul din care și oamenii poate se înălțaseră. Le dăduse suflare vântul, le urnise mijlocul dorul de zâmbet, oasele lor erau clădite ca să se amestece. Serafim știa, chiar dacă stătuse printre oi toată viața lui, din mirosul Cerului, din tălpile lui pline de rouă, că nu-I alt drum spre liniște în afara dragostei. De unde venise premoniția morții ei? Și ce era cu tristețea aceasta care i se aciuase-n piept? Dacă ar fi văzut-o, fie și o clipă, știa că imaginea ei în coșciug ar fi revenit. Nu mai putea îndura așa ceva. Mai devreme sau mai târziu, ea va mai muri, iar Serafim nu putea să accepte asta. Nu putea să trăiască o viață întreaga cu ea, știind că tot ce lui îi cutremurase pieptul trebuie să fie răpit, fără ca el să se poată împotrivi. Puțin îi păsa de sine, nu putea să lase toată acea frumusețe să fie izgonită-n pământ. Deși n-avea niciun temei, s-a decis să nu o vadă niciodată. Să o omoare acum, cât încă merge pe picioarele ei, să-i lase la îndemână altă viață și să rămână doar cu veșnicia unei clipe. Se răzbuna oare pe soarta, era un laș sau un sinucigaș. Din toate câte puțin. Serafim nu știa să trăiască, deși pieptul lui avea lacrimi pentru câteva vieți și nu știa să iubească, deși inima lui putea înduioșa și stârpiturile. Nu știa să fie om, or acesta lucru este un blestem. Cei care-l cară nu știu niciodată că sunt blestemați, nu înțeleg ce li se întâmplă. Poate că, și dacă ar ști, nu ar putea îndrepta ceva, rostul lor este să se căznească și să găsească frânturi de răspunsuri care nu le folosesc la nimic.

Zaca, Zaca, o striga fără să vrea în unele nopți, când febra trupului îi întuneca mințile și dorința urca precum iedera. Un gând netrebnic, ca un șarpe încolăcit, i se furișase-n minte, trebuia să plece cu Tohar, altfel va înnebuni în preajma ei. Știa că îl va căuta, îi va cere socoteală și ochii ei plini de lacrimi, de parcă în iris i s-ar zbate oceane întregi, l-ar fi cutremurat. Iată, i-ar fi spus ea, cu vocea ei blajină, de copil înțelepțit încă din pântecele mamei, ce nu ți-am dat ca să arunci așa, să mă lași la marginea ta și să nu-mi întinzi, fie și-n treacăt, mâna ta mai mare, să mi-o pui pe umăr uneori, să mă alini când mi-e cel mai greu, căci eu sunt, de deplin tu, n-am de gând să mă urnesc din celulele tale, mă poți bătători peste pielea ta, mă poți îngrămădi toată într-un singur ochi, am ajuns la toată cunoașterea lumii cu tine, nu-mi va fi dor deloc de ce a fost înainte. N-ar fi putut-o privi fără să plângă la rândul lui, prăbușindu-se în genunchi, cerându-și iertare, trăind, neîncetat, bucuria de a fi cu ea, groaza de a o vedea, indiferent ce ar fi făcut, în coșciugul acela fermecat.

Nu-i, așa, continua Zaca să-i spună în închipuire, dacă toate lucrurile se duc, trebuie să plecăm și noi, izbăviți și vindecați, zâmbind, Serafim, poate chiar râzând precum bezmeticii, să nu avem nicio brumă de frică, m-auzi, de ce nu-mi răspunzi? Sunt aici, sunt aici… Ascultă-mă, îi șoptea în continuare, cu gura lipită de umărul stâng, suntem vrăjiți, nu-i așa? Nu-mi trecea, până să te cunosc, nimic prin minte. De unde vin aceste gânduri, cine sunt, cine ești, ce ni se întâmplă. Nu știu, nu vreau să știu, lasă-mă, lasă-mă, du-te departe, înaintea vieții, Zaca, rupe-te din lume sau azvârle-mă pe mine, mă doare, mă doare, de ce nu pricepi.

Da, trebuia să plece cu Tohar, drumul acesta fără întoarcere îi va salva pe amândoi, deși va aduce atâta durere, căci moartea fizică nu-i decât o fereastră. Și atât. Numai să accepte Tohar și să nu râdă de el, așa cum face el mereu când vrea să-și bată joc de el.

Simona POCLID

Prozatoare și specialistă în comunicare, pasionată de cinematografie, teatru și retorică, e de părere că scrisul e cea mai înaltă formă de tăcere, singurătate și sinceritate. A publicat trei volume: Teatru în stomac, 2017, Pescarul nimicului, 2020 și Monștrii cu bot de catifea, 2020. Cel din urmă volum a fost premiat în cadrul ,,Premiilor Saloanelor Liviu Rebreanu 2020", categoria proză.

Copyright © fictiunea.ro