Jokha Alharthi, Stăpânele lunii, Litera, 2022

Romanul “Stăpânele lunii" este un caleidoscop. În interiorul său, imaginea de ansamblu se formează din imagini mai mici, separate și totuși asemănătoare, care inspiră și expiră, ca apoi să ofere sensul pe care lectorul ajunge să îl pătrundă, să îl obțină.

Alternarea narării la persoana I (în secvențele ce țin de Abdallah, unicul personaj masculin a cărui viață este prezentată atât de detaliat) cu cea la persoana a III-a (în toate celelalte secvențe) vine, aparent, în contrast cu structura caleidoscopică a povestirii, care este simetrică, împărțită în secvențe de dimensiuni asemănătoare. Cadrul este comun ( în majoritatea cazurilor), anume satul al-Awafi din Oman, iar temele și motive de circulație: casa și căminul, căsătoria și căsnicia, schimbarea și devenirea.

Totuși, jonglarea cu registrele epice, cu nararea la persoana I și cu cea la persoana a III-a nu face, decât să vină, de fapt, în ajutorul evidențierii elementelor subtile (și în același timp principale!) ale povestirii, cum ar fi aceea că feminitatea înseamnă putere și că puterea înseamnă mister. Abdallah se confruntă cu trauma unei copilării dure: a fi avut un tată dur, uneori violent. Calvarul copilăriei îl urmărește până în mijlocul vieții pe care se străduiește să o ducă în capitală, departe de satul natal. Acum are, la rândul său un fiu, iar străduințele de a nu îl trata cum a fost el tratat îl epuizează și ajunge să intre într-o regresie. Mama sa a murit când el era încă mic, și nici soția sa, Mayya, nu îl ajută să își echilibreze Anima. Dimpotrivă, nu îl iubește. Secvențele despre Abdallah sunt, așadar, despre lipsa feminității, și despre cum fără ea se ajunge inevitabil la distrugere și/sau autodistrugere. Aceste episoade vin în completarea tuturor celorlalte, în care sunt prezentate, cu precădere, viețile unor femei, anume surorile Mayya, Asmaa’ și Khawla.

În lumile celor trei frați predomină visarea, însă și dorința de a obține ceea ce își doresc: Mayya se căsătorește cu Abdallah, deși iubea un alt bărbat. Continuă, totuși, să croiască haine și își crește copiii cum dorește; Asmaa’ fantasmează la o căsătorie în care i se permite să aibă și ea propria sa lume și să fie iubită așa cum gândea ea că trebuie iubită, însă, atunci când conștientizează realitatea, se adaptează, ca în final să poată obține ceea ce știe că merită; Khawla îl așteaptă ani de zile pe cel plecat în Canada care i-a fost promis în copilărie, iar după alți ani de căsnicie nefericită cu el, alege divorțul. În cazul lor, feminitatea se manifestă ca putere și ca forță vitală. Există un fir narativ ce iese din tipar, prezentând relația dintre un bărbat căsătorit, Azzan (tatăl celor trei femei) și o beduină, Quamar. Aceasta îl atrage și îl seduce, iar el ajunge să fie subjugat de iubirea pe care i-o poartă. Aici, feminitatea surprinde prin magnetismul său.

Personajele masculine se străduiesc să se schimbe și să schimbe ceva, însă entuziasmul începuturilor se estompează rapid în fața realității necruțătoare. Abdallah era în culmea fericirii la începutul căsniciei, Azzan credea că relația cu Quamar îi va aduce libertatea după care tânjea). Finalul poveștilor, complex și original aduce o perspectivă literară insolită asupra fantasmelor alimentate de o realitate densă.

Spre deosebire de femei, bărbații sunt extrem de raționali, ceea ce îi face să piardă esența experiențelor trăite.

Prin viziunea antropologică, romanul face un subtil elogiu feminității; este vorba despre femeile care supraviețuiesc pentru că sunt flux, sunt simțire, sunt intuiție.

Romanul surprinde prin realismul cu care sunt “cusute" pe hârtie personajele chiar în timp ce naratorul omniscient le “descoase" printr-o analiză precisă și extrem de pătrunzătoare.

Citindu-l, am avut impresia că mă scufund într-o imagine mișcătoare.