Orașul se îmbâcsise de bărbați trecuți și bicisnici. Unde mai pui că tot timpul vorbeau despre ce le-ar face dacă s-ar obosi să le curteze, cum le-ar arunca o singură privire și ele ar veni să le ciugulească din palmă complimentele, cum le-ar șopti un cuvânt nerușinat și ele s-ar da pe lângă ei să culeagă o atingere. Modelul se perpetuase și tinereii refuzau să se lase inițiați de poveștile celor 10: Filomela, Fiammetta, Lauretta, Filomena, Elissa, Pampinea, Filippa, Mona, Agnesa și Margarita. Pentru că bărbații nu mai veneau la serate să-și îmbogățească portofoliul seducției cu umor, subtilități de limbaj, descrieri nuanțate, portrete rafinate, povestașele l-au creat pe Boccaccio. Au lansat zvonul că au abandonat scrisul, au lăsat cerneala să se usuce și penele de gâscă neascuțite, de supărare că a apărut acest Boccaccio care pretindea că el știe mai bine cum se face literatură.

"Fă tu literatură, dacă zici că te pricepi!" l-au provocat ele, sau cel puțin așa se lăudau oricui care se oprea să le asculte. La o săptămână după ce se auzise de Boccaccio, acoperite de mantii negre, cu măști de carnaval, femeile scriitoare au părăsit orașul lăsându-l pe mâna lui fanfaronului povestitor. Boccaccio ar fi trebuit să profite: să organizeze lecturi, să angajeze copiști să-și multiplice textele, să stea zi și noapte să-și scrie aventurile sau să-și creeze amintiri. Nimic. Boccaccio intrase în pământ de când plecaseră cele 10 povestașe. Lumea l-a căutat câteva zile, dar cum nimeni nu-l văzuse, de fapt, nu au avut succes.

Peste oraș se lăsase tăcerea. Fără cuvintele îmbietoare ale poveștilor de amor, de război (care tot povești de dragoste sunt), de afacere (care aduc fericirea în cuplu), bărbații uitaseră cum se face dragoste. Norii de pe cer nu prevesteau vremuri bune... Își meritau soarta, își ziceau în sinea lor, dar nu era de ajuns. Aflaseră din visul lui Boccaccio că trebuie să-și recunoască nemăsura în piața mare și să tragă la sorți care să se ducă pe urmele povestitoarelor să le înduplece să se întoarcă. Așa nu se mai putea. Până atunci, însă, au zis să le suplinească lipsa printr-o pictură. Au comandat tabloul singurului pictor care a recunoscut că le-a văzut plecând, ca măcar uitându-se la el să descrifreze liniile intimităților narative păstrate de corpurile lor frumoase sub măști și mantii.