Șerban Axinte​

Se întâmplă să trăiești într-un poem atunci când tu ca om te identifici aproape total cu literatura (poezia) pe care o citești și o scrii. Lucrurile materiale sunt parcă undeva departe în afara ta. Nu zic că e bine. Ideal este să menținem un echilibru între toate activitățile pe care le avem de făcut. Și, în general, menținem acest echilibru pentru că nu avem încotro. Eu cânt și într-o trupă de rock progresiv (care deocamdată nu dorește să se arate lumii). Cânt împreună cu doi muzicieni foarte buni: Dan Vițu și Daniel Spatar. Le sunt recunoscător pentru că datorită întâlnirii cu ei m-am resuscitat ca muzician după aproximativ 15 ani de tăcere. Tot un poem e și acest proiect, metaforic vorbind.

Viola di Grado

Am avut o pisică, Ada, care, din nefericire, a murit în noiembrie. A fost ființa mea preferată și am avut o relație simbiotică. După moartea ei am avut un vis despre o pisică ce arăta ca ea, dar era mai mică și era oarbă. În următoarea zi am primit un mesaj de la un adăpost local de pisici: găsiseră o pisică ce semăna cu Ada, dar mai mică și oarbă. Am adoptat-o, numele ei e Selma, a fost operată și poate vedea, chiar dacă doar cu un singur ochi. Ne-am petrecut împreună zilele de carantină aici, la Roma. E tare drăguță, curioasă și un pic nebunatică.

Antonis Georghiou

Cipru, având o poziție geografică între trei continente, are și o istorie politică complexă, iar toate acestea sunt reflectate în literatură.

Cu siguranță cei care creează într-un loc anume au unele trăsături comune, nu știu dacă e mult sau puțin. Și, în același timp, fac parte dintr-un intreg mai general. Vorbind despre literatura greacă din Cipru, pe care o știu cel mai bine, am putea spune că face parte din cea a Greciei în sensul larg al cuvântului, dar cu diferențe și discrepanțe care au legătură cu faptul că am avut condiții istorice diferite, alte evenimente ne-au afectat istoric, și în același timp poziția noastră în apropierea Orientului Mijlociu a jucat rolul ei.

Domnica Rădulescu

Ca artist al exilului, această experiență și-a lăsat amprenta asupra tuturor celorlalte identități ale mele, inclusiv cea de mamă de copii născuți și crescuți într-o altă țară decât mine. În același timp, este foarte ușor ca un imigrant să devină un stereotip și să fie plasat într-o cutie, într-o formulă a imigrantului. Adesea, aceasta începe cu simpla întrebare: "Where are you from?", pusă de mii de ori în viața unui imigrant, mai ales în Statele Unite. Imediat, cu această întrebare se presupune o alteritate, și imediat se creează ideea neaparținerii, atât în mintea imigrantului, cât și a interlocutorului care pune întrebarea. Și da, a fi femeie imigrantă și om de artă prezintă o intersecționalitate complexă, toate aceste identități se pun în mișcare și hrănesc ori o serie de marginalizări, ori de traume, dar, în același timp, sunt și un prilej de creativitate și de a aprinde o scânteie în plus a imaginației. Arta cea mai autentică și răscolitoare crește de multe ori la răscruce de traume, identități și visuri diferite, în spațiile dintre culturi, limbi și nostalgii diverse.

Iulia Micu

Sub cupola uriașă a acestui virus care ne-a umbrit aproape un an întreg viețile, am văzut-o pe fiica noastră fâcând primii pași, am auzit-o spunând primele cuvinte și cel mai adesea, prinși în avalanșa evenimentelor bebelușești, ne-am văzut obligați să uităm de orice pericol în favoarea rutinei tipice a unei familii în care tocmai s-a instalat o viață nouă. Așa am înțeles mai bine, sau, cu alte cuvinte, mi s-a confirmat, ceea ce intuisem încă de la nașterea ei, și anume că așa cum, cu puțin timp înainte de asta, soarta nu s-a ferit să-mi arate cât poate fi de dură și de necruțătoare prin dispariția cuiva drag, tot așa, orice s-ar întâmpla, există acel ceva care nu poate lăsa viața să se anihileze total pe sine și că, inferent de context, aceasta nu încetează să se afirme, coeficientul de viață și cel de moarte din jurul nostru păstrând mereu un oarecare echilibru.

Paul Mandelbaum

Am fost la București cu ani în urmă. Pe lângă căldura și generozitatea imensă pe care mi-au arătat-o românii, îmi amintesc cu multă afecțiune de umorul înțepător care părea să facă parte din spiritul lor. Acest detaliu a fost evident încă de la so- sirea mea. Fiind alergic la fumul de țiga- ră, eram puțin neliniștit să vizitez o țară cunoscută drept paradisul fumătorilor. Bineînțeles, așa cum am anticipat, primul lucru pe care l-am observat în camera de la Hotelul Capșa a fost o scrumieră așe- zată pe birou. Când l-am întrebat pe ad- ministrator despre asta, m-a informat că nu au nicio "cameră pentru nefumători", cum le ziceam eu, dar a continuat să mă asigure că nu sunt "constrâns să fumez". Această utilizare spirituală a cuvântului "constrâns" mi se pare și acum ilară și dovedește nu doar simțul umorului români- lor, ci și dragostea lor pentru limbă.

Cătălin D Constantin

Între visele mele se află o plimbare prin Sultanahmet Meydan, pe unde, desigur, îmi imaginez că m-aș întâlni cu Orhan Pamuk și cu personajele lui din Muzeul Inocenței, care, mai înainte de fi personaje și de a trăi o viață literară, au trăit o viață de oameni. Mă fascinează Istanbulul, mă fascinează istoria lui și iubesc nespus Mu- zeul Ionocenței, pe care îl vizitez de fie- care dată când ajung acolo. Interesul meu pentru acest muzeu e și profesional. Nu cred să existe o școală mai bună pentru a înțelege antropologia obiectului.

Romanele lui Orhan Pamuk m-au cu- cerit de la prima lectură. Mă leagă de ele și o intuiție profesională din perioada în care eram foarte tânăr. Abia terminasem facultatea și lucram la o editură destul de cunoscută... Am citit Mă numesc Roșu și Fortăreața Albă, în engleză, și le-am propus imediat pentru traducere în română, en- tuziasmat, fără cea mai mică ezitare. Di- rectorul editurii a respins la fel de imediat propunerea mea, cu un comentariu care mi-a paralizat orice argument: "Cine ci- tește un turc în România?!"

Un an mai târziu, Orhan Pamuk a luat premiul Nobel, a fost tradus și publicat la altă editură, iar Mă numesc Roșu a fost cea mai vândută carte străină a acelui an în România. Am fost supărat. Eram foarte tânăr. Astăzi, n-aș mai pune deloc la inimă un asemenea refuz. Iar dacă o să mă plimb vreodată prin Sultanahmed Meydan , cu Orhan Pamuk, am alte lucruri să-i poves- tesc...