Nu încerc să postulez nimic, e o confesiune și interpretările nu se vor bază de cunoaștere. Cei care au avut un istoric de atacuri de panică probabil vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. Deși nici un atac de panică nu e identic cu altele. Nu au toate aceleași rădăcini. În linii mari, ce se întâmplă, este o simulare a momentului morții. Omul își somatizează moartea. Fenomenul survine în general când te simți "vulnerabil" (aici sunt multe variabile și relative) sau singur. Sau neiubit. Sau neînțeles. Unii au fobie socială, alții au complexe majore. Alții se simt prinși într-un climat străin. Mai survine în fața unui pericol de moarte posibil.

Prietenul Cătălin Marin avea o teorie liniștitoare pentru noi, cei care am avut grosul atacurilor de panică între 27 și 33 de ani, și anume că atunci se trezește subconștinetul că e legat de un trup muritor. Liniștitoare, zic, pentru că intervalul asigură acomodarea la idee. Te înveți să trăiești cu ea. Dar în afară de frica morții proprii pe care o gestionăm mai bine sau mai rău, fiecare, apare teroarea morții celor dragi care e mult mai greu de îndurat. Cu cât ești mai conștient de moarte cu atât e mai greu de îndepărtat frica. Ea este un reflex de apărare. Să nu o mai blamăm atât, zic.

Gellu Naum îmi povestea că în război, cât a fost pe front, în Tatra, a avut continuu 38 de grade și somatizări urâte. Un nod dureros în gât, în care își simțea inima zvâcnind neregulat. Sunt simulări. În această perioadă unele organisme au simptomele virusului. Mă trezesc noaptea salvările din București. Cam una la jumătate de oră trece prin cartier. Probabil că se vor înteți. 

Simt revoltă. Neputință. Angoasă. Unele care depășesc existența proprie. E nedrept pentru umanitate. 

Am fost și sunt foarte solidară cu cei speriați pentru că știu din experință că suferința legată de frică este mai mare decât oricare alta. În stările de teroare doar gândul sinuciderii sau revolta extremă, plânsul, furia detensionează puțin. În relația cu moartea (proprie sau a altora) fiecare se află într-una din etapele acelea cunoscute: negație, revoltă, luptă, acceptare. 

Atacul de panică le sintetizează perfect pe primele trei.

Psihologii buni știu să nu streseze chinuitul, vorbindu-i de iubire, calm și credință. Îmi amintesc de o scenă din copilărie. Văzusem un film care nu era potrivit pentru minori. Eram cu amândoi părinții în casă, se chinuiau să mă liniștească, să îmi promită frumos că totul va fi bine, dar eu urlam de teroare. N-am dormit o săptămână. Îmi amintesc de un drum prin tunelurile Elveției, erau amândoi părinții cu mine și era la fel, sau de o călătorie cu fostul soț în Austria. Îmi amintesc privirea lui exasperată  pentru că în fiecare zi frica înfuleca altceva din ce aveam pe lista de lucruri care ar fi trebuit să ne încânte și să ne bucure: muzee, concerte etc.  

Nu mă stânjenește izolarea, ci nesiguranța. Eu nu prea ies din casă, nu socializez. Am mulți prieteni, dar totul e verificat, sterilizat... nu suport conflictele, confruntările, nu pot lovi. Am părăsit toți oamenii mai puțin pacifiști care s-au apropiat de mine. Pentru mine îndrăgostirea a fost cel mai tare remediu și cea mai puternică forță vitală și, cred, un întăritor al imunității, s-o spun drept. Lupta  în aceste zile e pentru liniște, evident. Tot ce facem este ca să ne regăsim echilibrul.