O vorbă celebră a lui Malraux spunea că moartea transformă viața în destin. Pentru viața lui Paul Goma, finis coronat opus. Dispariția fizică a scriitorului și fostului disident, internat de o săptămînă cu coronavirus într-un spital parizian, a creat, în contextul simbolic al pandemiei, un val de emoție, exprimat mai ales în mediul online autohton: echivalent, probabil, al unui complex de vinovăție față de marele singuratic răzvrătit, adulat de unii ca un erou național, respins de alții ca un ciumat. Dar și, probabil, al unui sentiment al înfrîngerii, marginalizării, nerecunoașterii și neînțelegerii a ceea ce am fi putut fi și n-am fost.

Goma avea, desigur, 84 de ani: o vârstă venerabilă, la care s-au stins și alți reprezentanți notorii ai exilului intelectual autohton: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Monica Lovinescu; era grav bolnav de multă vreme, iar starea i se degradase după decesul soției care i-a fost principalul sprijin în atâția ani grei. A murit tragic însingurat, după ce, decenii de-a rândul, a fost – într-un fel sau altul "singur împotriva tuturor". E adevărat că, în ultima vreme, a avut parte și de susțineri (e drept: nu dinspre instituții oficiale), după ce controversele privitoare la declarațiile sale despre evrei, comunism, Holocaust și Războiul Mondial din eseurile memorialistice Basarabia sau Săptămâna roșie (dar nu numai), i-au afectat masiv receptarea, îndepărtând, fie și parțial, mulți admiratori; Goma n-a avut niciodată diplomația relațiilor sociale și a menajării aliaților; de asta n-a putut fi un organizator și un conducător, ci un franctireur care strică jocurile. Un "caz" dificil de luptător solitar, incomod, inclusiv cu sine, care se apără eliberând, asemeni unei sepii, o cerneală care tulbură apele; și, adeseori, rănindu-i pe cei care l-au rănit.

Identitatea lui a fost produsul unei culturi a traumei și dislocării multiple; trauma dislocării l-a marcat din copilărie și se regăsește din plin în literatura sa eminamente biografică și politică. Începând chiar cu scriitura ei. S-o recapitulăm succint: basarabean marcat de experiența războiului, a refugiului și a stalinizării; condamnat după participarea la manifestațiile studențești care au însoțit, în România, Revoluția maghiară din 1956; deținut la Gherla și deportat în Bărăgan; reintegrat social cu greu și intrat la fel de greu în literatură – cu ajutorul unui alt răzvrătit, Miron Radu Paraschivescu -, înscris în Partidul Comunist datorită suveranismului antisovietic al lui Nicolae Ceaușescu, în contextul Primăverii de la Praga. Intrarea în partid fiind condiția necesară înrolării în gărzile patriotice, împotriva unei prezumate intervenții sovietice în România, va fi exclus în 1971; forțează la maximum limitele liberalizării regimului și, după debutul editorial (cvasiignorat) cu un volum de povestiri atipice pentru evoluția viitoare, "trece granița" publicabilului cu un roman: "Ostinato" - pe care-l publică în Germania, la Suhrkamp, după ce fusese refuzat în țară.

Nici un alt scriitor român n-a mers atît de departe, în disidența sa (recitirea textelor sale din epocă se impune); în contextul creat după actul final de la Helsinki, forța de șoc a Mișcării Goma pentru Drepturile Omului din 1977, s-a suprapus marelui cutremur și grevei minerilor din Valea Jiului; bătut de Securitate, arestat la domiciliu și expulzat, ca prin disident combatant, abandonat de confrații săi din țară (cu excepții care confirmă regula), el n-a rămas totuși singur (cel puțin o vreme) în exil: de la Dumitru Țepeneag și soții Ierunca la Noel Bernard, Vlad Georgescu, Mihnea Berindei și Marie-France Ionesco, a avut, o vreme, aliați fideli, care au încercat să-l impună în Occident ca pe un "Soljenițîn român". Însă numai o vreme, și fără mare succes în perspectivă. 

Ca intelectual public, Goma a intrat demult în istorie: din istoria opoziției, disidenței și exilului anticomunist autohton, unde ocupă un loc de vârf, nimeni nu-l va putea elimina. A fost un contestatar autentic, nu contrafăcut ca atâția alții; și, ca atâția neacomodanți de dinainte de 1989 a rămas la fel și după: vitriolant cu impostura profitabilă a "anticomunismului postcomunist" și cu acomodările la fel de profitabile ale intelighenției noastre.

Care va fi însă destinul său literar, locul în "istoria literaturii"? Risc un pronostic: prin ansamblul și anvergura operei – foarte sus; prin cărțile lui – variabil, de la caz la caz. "Scuza" scriitorimii autohtone bine integrate, din anii ceaușismului târziu, cum că "Goma n-are talent" e, fără îndoială, descalificantă. Totuși, evaluarea la rece a literaturii sale va fi inevitabilă, dincolo de orice adulații și contestații. Or, principala dificultate cu care critica se confruntă e dificultatea obiectivării: conflictele sunt prea multe, prea grave, prea personale și prea "deschise", terenul e prea gingaș și prea minat, "eticul" e aici foarte greu (sau deloc) separabil de "estetic", politicul - inseparabil de biografic și, de la un punct încolo, totul e prea mult.

Dar, indiferent cum privim lucrurile, Goma este unul dintre cei mai radicali și puternici scriitori politici pe care-i avem, din familia unor Constantin Stere (alt basarabean în răspăr), Petre Pandrea sau I. D. Sîrbu. Drama lui vine, probabil, și din faptul că a pierdut, în postcomunism, trenul receptării internaționale. Relațiile tensionate cu intelighenția autohtonă din exil și din țară pot explica unele lucruri, dar nu pe toate. Eclipsat, în anii `70, de imaginea unui Soljenițîn, cu a cărui evoluție (inclusiv postcomunistă) a fost nu o dată comparat (cu specificarea că diferența de impact dintre ei e cea dintre U.R.S.S. și România Socialistă), Goma n-a mai interesat Occidentul după 1989. Dar aceasta e doar o explicație contextuală; putem căuta și altele. Scriitorul nostru n-a fost, asemeni marelui său omolog rus, un neotolstoian (sau neodostoievskian), de "amplă respirație" istorică și documentar-memorialistică.

Luptător cu sistemul, a fost și un luptător cu limbajul și lexicul, un experimentator modernist robust, torențial, de tip Céline (dar fără cinismul acestuia), cu elemente de Nouveau Roman și de proză comportamentistă americană. Scrisul său degajă o puternică senzație de transgresiune la toate nivelurile – o libertate piezișă, o vervă tensionată. Goma e un prozator care-și compune cărțile aparent aluvionare ca pe niște partituri muzicale complexe, inovând nu doar la nivelul mesajului, ci și al limbajului (există un limbaj Goma, insuficient studiat). Forța sa emoțională devine maximă când își recuperează, memorialistic, vârstele de dinaintea socializării literare. Poate de aceea cărțile cele mai puternice și mai emoționante sunt (în opinia mea) Din Calidor (despre "copilăria basarabeană", Arta refugii, Bonifacia, parțial Camera de alături sau sau Gherla (un reper al prozei românești de închisoare, în mai mare măsură decît Patimile după Pitești, unde lipsa experienței biografice directe se resimte: Goma, care nu știe să "mintă", are dificultăți și în a "ficționaliza" în afara propriului material biografic, trăit și scris, altminteri, până la capăt și dincolo de el). Scrierile adiacente experienței ulterioare detenției sunt inegale, dar niciodată banale; Goma e, în plus (faptul n-a fost îndeajuns subliniat"), un observator al feminității de o sensibilitate și acuitate neobișnuite; dar și un scriitor al morții și al rupturii, de un dramatism negru. A-i reproșa "lipsa de imaginație" este fără sens și complet în afara proiectului său literar-existențial. Cărțile sale experimentează cu materialul nonficțiunii și vizează exprimarea cu orice risc, în refuzul oricărei cenzuri și autocenzuri, a adevărului personal, oricît de insuportabil. Scrisul său nu "estetizează", ci "sfîșie" și (se) chinuie, cu vigoare și cu o polifonie a disperării. Un "om revoltat" în război cu toată lumea și cu infernul propriei însigurări.

Nu e lipsit de semnificație faptul că, după căderea regimului comunist, Goma a renunțat la măștile ficționale/romanești în favoarea unei literaturi eminamente nonfictive: confesiv-eseistice, polemice și pamfletare - jurnale, "scrisuri"... – vizând exclusiv publicul din România: o excepție o constituie ingeniosul Alfabecedar, formidabil experiment de creație lexicală proprie. Refuzând jumătățile de măsură și ipocrizia instituțiilor autohtone, intrat într-o spirală negativă, care i-a marcat inclusiv sănătatea, scriitorul și-a petrecut ultimii ani de refugiu parizian în condiții de autoclaustrare. S-a refugiat, finalmente, în cea mai adâncă solitudine și în moarte, într-o epocă de catastrofă globală pe care a însemnat-o cu propria dispariție.   

Scriam acum câțiva ani, comentând prima reeditare a uitatului și nedrept ignoratului său volum de debut, aproape apoliticul "Camera de alături" (titlul inițial, refuzat de cenzură, era "Moartea noastră cea de toate zilele"):

"Putem oare să mai citim obiectiv literatura contondentă, contestatară, a lui Paul Goma? Răspunsul nu-i ușor de dat în cazul unui scriitor incomod și dificil, victimă a unei istorii rele și care, rănit de semenii săi, a rănit la rîndu-i, riscînd totul. Celor care sînt, într-un fel sau altul, parte în controversele insolubile, pline de culise radioactive, le va veni greu s-o facă: ereticul de serviciu va fi, din nou și din nou, folosit în diversele războaie, cu sacrificarea literaturii și a dramei personale din care aceasta crește. Explicabilă la rigoare în disputele istorice, intelectuale sau politice, o asemenea folosire poate deveni însă, în evaluarea literară, malpraxis.“

Încercam, atunci, să separ literatura de omul biografic; însă între comentariile din subsolul articolului de pe internet am primit o replică exasperată, semnată "Celălalt Paul Goma" (era și titlul articolului meu) în stilul și spiritul lui Goma. Mă întreb și azi dacă va fi fost, cu adevărat, el și dacă n-a avut dreptate cînd spunea că nu poate fi recuperat "pe bucăți".    

Recitesc începutul premonitoriu al nuvelei care dă titlul volumului din 1968:

"Într-o noapte am visat că mor. Nu ca altădată cînd, trăindu-mi visul, știam că visez, iar paralela îmi dădea siguranța spatelui acoperit. De astă dată muream cum se moare, sfîșietor de singur, deși în jur era multă lume."