Revistă print și online
În anii ‘90, se difuza în România un serial (nu știu dacă vă mai amintiți), "MacGyver". Un tip cu chică Modern Talking suferea de un soi de geniu ingineresc compulsiv - îi dădeai o gumă de mestecat și-un pix și-ți făcea din ele un tanc. Cam așa ceva. Ei bine, același "avânt ingineresc" heteroclit îl găsim și-n proza miniaturală a Samantei Schweblin, scriitoarea argentiniană care face furori la ora actuală în literatura americană și britanică, volumul Păsări în gură fiind nominalizat la Booker Prize,. Îi dai niște situații stranii și-ți încropește din ele niște proze scurte și mai stranii.
Pe coperta a IV-a a acestui volum de proză scurtă, apărut nu demult la Litera, J.M. Coetzee o recomandă drept un cocktail de "Frații Grimm și Franz Kafka". Dar dacă verifici la milimetru cu lupa imaginarul ei zvăpăiat, mai pot fi depistate și alte amprente: un pic de Tolstoi, plus câteva strategii narative gen Ray Bradbury (sporirea tensiunii prin ne-numirea unor obiecte, ființe etc.).
Interuman, personajele ei se situează în zona ficțiunii New Weird, pe același raft cu Jesse Ball (nici nu știm ce ratăm netraducându-l în română) – două temperamente scriitoricești interesate de găsirea unor marje distopice în gesturile uzuale ale interacțiunii umane.
Cât privește energetica narativă, aceasta nu schimbă turnanta, ci rămâne aceeași în fiecare povestire din Păsări în gură.
În altă ordine de idei, asistăm la o tacticoasă acribie a identicului. Pornim previzibil, dinspre normal spre anormal, însă planul se răstoarnă de fiecare dată neașteptat. Samanta Schweblin pătrunde în stranietate, folosindu-se de "cumințenia" neorealistă a detaliului cotidian, tactică pe care o găsim din belșug, de pildă, și în proza austriacului Clemens J. Setz din "Dragoste în vremea Copilului din Mahstadt", însă în cazul lui, marcată de trama unui suprarealist refulat. Numai că Schweblin are ceva numai și numai al ei, o savoare inconfundabilă, o naturalețe de meteorit camuflată în aparența unei simple pietricele. Treptat, povestirile din volum nu mai rămân doar o literatură fermecătoare, ci – cum să spun? – iau și forma unor demonstrații de etică a bizarului.
Câteva "plăsmuiri" abordate? Un bărbat își ucide soția, o îndeasă într-o valiză, după care, printr-un concurs tembel de împrejurări, devine peste noapte un artist conceptual faimos. O fetiță timidă și drăgălașă mănâncă păsări vii. Iar pe marginea unui drum, într-o noapte cu parfum de western, se aud pe câmp nu urletele coioților, ci plânsetele și pofta de ceartă a zeci, sute, mii de mirese abandonate.
Firește, moștenirea realismului magic palpită savuros în dinamica textului, însă pe cărări discrete, practicând uneori laconismul întâmplărilor pe filiera lui Juan Rulfo și alteori dinamitarea punctului culminant, în stilul mai puțin cunoscutului Juan Carlos Onetti.
Și pentru că pomeneam mai sus despre existența unui soț criminal, să lăsăm textul să vorbească de la sine. Așadar, iată cum poți obține din câteva tușe ceea ce alți scriitori obțin abia după câteva scene suculente întinse pe zeci de pagini:
"Se întoarce în cameră cu o valiză. Rezistentă, îmbrăcată în piele maro, sprijinită pe patru roți și oferindu-și cu elegență mânerul la nivelul genunchilor. Nu se căiește de faptele lui. Crede că loviturile de cuțit pe care i le-a aplicat soției sunt îndreptățite și, dacă ar mai fi vreo urmă de viață în corpul acela, ar termina treaba fără remușcări. Benavides știe, pentru că așa e viața, că puțini ar înțelege motivele crimei. Atunci optează pentru următorul plan: să evite ca sângele să se scurgă învelind corpul în pungi de gunoi. Să deschidă valiza lângă pat și, cu efortul pe care îl implică să îndoaie corpul unei femei moarte după douăzeci și nouă de ani de viață conjugală, să-l împingă până spre podea, ca să cadă pe valiză și, apăsând fără afecțiune în spațiile libere masa care prisosește, să introducă pe de-a-ntregul corpul. Când va termina, mai degrabă din meticulozitate decât din precauție, să strângă cearșafurile însângerate și să le pună în mașina de spălat rufe. Învelită în piele pe patru roți acum strivite, greutatea femeii nu se diminuează deloc și, cu toate că Benavides e scund, trebuie să se aplece puțin ca să ajungă la mâner, postură care nu-l face mai impunător și nici nu e practică, iar pe deasupra nu accelerează câtuși de puțin operația. Însă el, om ordonat, în câteva ore e pe stradă, în noapte, înaintând, cu pași mici și cu valiza în spatele lui, spre casa doctorului Corrales."
Voilà, o lecție impecabilă de tresărit.
Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.