Paul Goma este (nu doar a fost!) cu-adevărat unic și irepetabil. Și-a câștigat această singularitate nu numai relaționându-se cu damnații regimului comunist, nu doar raportându-l noi, de pildă, la căile de-acum canonicizate de subzistență în detenție, revendicate de majoritatea creatorilor osândiți, căi identificabile recurent în memoriile acestora, dar și în gâlceava sa cu tot restul lumii literare & politice post-decembriste.

Adrian Marino, în volumul său de memorii (Viața unui om singur), se pronunță astfel despre Paul Goma:

"El este rezistentul anticomunist arhetipic. Cel mai important și astfel va rămâne în istoria rezistenței române. În același timp, cu o înclinație nativă spre egocentrism, narcisism și megalomanie galopantă. (...) Radicalismul său etic, politic și civic, intransigența sa combativă, într-o țară de eterni adaptabili, mi-l făceau totuși simpatic, deși enormitățile și extravaganțele sale au luat destul de repede forme maladive".

Paul Goma este zgomotos; aceasta este maniera în care a protestat și a reacționat și la tortura ce i s-a aplicat în Gulag. El optează conștient întru totul pentru substituirea tăcerii și a scrâșnetului din dinți, ca formă generalizată de îndurare a durerii fizice, apropriată de marea masă a încarceraților, îi substituie, așadar, acesteia, țipătul sfidător. Organul ce va fi protejat în permanență de damnatul Paul Goma este gura, căci corpul, după cum însuși mărturisește, este deja călit îndeajuns:

"Carnea și măruntaiele cu memoria lor neatinsă își urmau, paralel, drumul lor de deținut-rearestat. Un paralel pe dedesubt, ca un fel de platformă pe șine, îngropată. Celulele refuzaseră să mă asculte, se reașezaseră după formula știută, bine învățată, acum douăzeci de ani (și repetată, zilnic, de douăzeci de ani)."

Culorile curcubeului ’77

 

Paul Goma este azi citit, recitit, receptat și etichetat divers. Dar, unitar, se admite unicitatea discursului său în vehemența sa, în latura sa pasională, dedicată unei lupte ce atacă monstrul comunist cu ale sale capete de balaur, văzute și nevăzute. Ruxandra Cesereanu, în volumul Călătorie spre centrul infernului, remarcă faptul că "Paul Goma este scriitorul român cel mai marcat de "modelul" Gulagului, din care face un adevărat "imago mundi.", iar Nicoleta Sălcudeanu îi încadrează stilul într-o tipologie a exilului literar românesc:

"Scrisul său este atît de marcat de această amprentă existențială, încît e foarte greu să trasezi o graniță, cum unii critici literari o fac, între ficționare și depoziție, între literaritate și terestritate. Cu adevărat o constantă a acestuia e însă inadecvarea locului în lume. Sentimentul de nepotrivire cu locul."

Patria de hârtie. Eseu despre exil

Pe de altă parte, Virgil Podoabă sesizează un paradox al intelectualității noastre contemporane, care nu e încă pregătită să îl accepte pe Paul Goma drept paradigmă morală, fără a fi cuprinsă de încruntare, încrâncenare și suspiciune. Vajnic apărător al scriitorului exilat la Paris, Virgil Podoabă își dezvoltă progresiv un mini-studiu, tentând o optimă și bine-meritată poziționare a dizidentului ferocizat în orizontul de așteptare și, mai ales, de receptare proximizată, autohtonă:

"Deși ar fi meritat să fie (re)primit cu surle și trîmbițe sau măcar cu un respect pios, Paul Goma n-a fost, totuși, după ‘89, întîmpinat cum s-ar fi cuvenit nici ca dizident, nici ca prozator."

Metamorfozele punctului. În jurul experienței revelatoare

Vina circumspectei acceptări a scriitorului în cauză în peisajul literar contemporan de la noi se împarte și se distribuie, la urma urmelor, în egală măsură ambelor tabere; ea vine ca reacție perfect umană la discursul zgomotos și constant veninos, abordat în texte, de către actantul neînțeles și neapreciat la justa sa valoare.

Cât despre proza sa, ea este, fără rezerve, încadrabilă segmentului literar post-carceral, zvâcnind realist, atroce, brutal, atacând politicul, demistificând totalitarismul și reingerând expandat toposurile închisorii, cu toate valențele negative ale acesteia. Cei trei cercetători literari pomeniți analizează, interpretează și-și argumentează punctele de vedere din perspective diferite, evident, dar nu mai puțin insolite și înmiit reconfortante.

Paul Goma a simțit pe propria-i piele "binefacerile" străinului și ale alesului tovărășesc - mărci ale opresiunii și ale dezindividualizării. Alegerea sa de a scrie nu e, ab inițio, una egocentristă, căci nu intenționează să-și elucideze și să-și limpezească experiența doar pentru a poza în scriitor disident. El își propune să rostească despre ororile Securității pentru a recupera, prin intermediul propriei sale memorii, un fragment de memorie colectivă, apropriată noi-ului victimizat.

Scrierile sale post-carcerale se vor un document și o lecție de istorie pentru cei tineri, care trebuie să-și revendice rădăcinile.

Astfel, în Gherla, naratorul-personaj își dezvăluie experiența îndurată înlăuntrul sistemului autohton represiv, cromatizând cenușiu detenția sa din închisoarea Gherla, în anii 1957-1958. Iar Culoarea curcubeului ‘77, prezintă firul solidarizării sale cu cehii Chartei ’77 și filmul arestării sale, ca o consecință a primeia. Dacă prima carte insistă, într-un registru naturalist, cenzurat pe ici-pe colo de propria luciditate, asupra suprarealității crude a penitenciarului, cu tot ceea ce acesta presupune ca habitat infernal – damnați, torționari, supraviețuire improvizată și acut personalizată -, a doua carte e mai degrabă meditativă și oferă, alături de fapte, chiar modelul acestei relații satanice. Aici, volumul se apropie de Patimile după Pitești, în care modelul re-educării capătă proporțiile romanești ale stigmatului blestemat, veșnic.

Experimentul Pitești a pornit în construcția sa reală, convulsivă, stabilindu-și ca unic scop metamorfozarea violentă și acută a individului încarcerat în străin, în călău. După ce victima Securității e declarată vinovată, probele prefabricate ale culpabilității acesteia îi vor atârna de gât ca o piatră de moară, trăgându-l și afundându-l în iad. La Pitești, ca spațiu al damnării extreme, străinul a inventat complicitatea și compromisul, aplicându-le și impregnându-le sistematic în mentalul chinuit și fragilizat al deținuților. Pedepsit pentru solidaritatea sa cu semenul său ca pentru o crimă, încarceratul politic va ajunge aici, în acest habitat al ororii hiperbolizate și rafinate totodată. De frica represaliilor, el trebuie să accepte să devină complicele gardianului, transformându-se așadar din victimă în delator. Confruntat cu situația extremă a carcerei, Paul Goma nu scapă din închisoare înainte de a se mânji și de a-și semna "autocritica":

"Ce-or fi avînd de gînd să-mi facă? (...) Răspunsul este unul singur: să mă mînjească. Însă cu ce? A-ha. Fluturîndu-mi pe la nas perspectiva liberării, Securitatea încearcă să obțină de la mine, negru pe alb, un embrion, o măcar sugestie de retractare, de 'schimbare de atitudine' – ceea ce ar însemna o condamnare a mea, cel de pînă acum. De către mine, desigur. (...) Un cuvînt, un cuvințel – scris- dacă accept, dacă mă las, altul are să pășească pragul porții închisorii; altcineva are să se libereze – libereze-se. (...) Doamne, Dumnezeule, dar asta-i salvarea mea: nu iertarea păcatului – ci absența lui! Lăudat fii, Doamne? (...) adică să mai scriu o dată chestia cu scuzele și să introduc și frăzulica aia care suna exact așa – o țin minte: Totodată, regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acțiuni potrivnice statului socialist și poporului român și promit solemn că nu voi mai cădea pradă niciodată în această capcană. O țin minte, fiindcă asta era aceea [moartea morală]." - Culorile curcubeului ‘77.

Nicoleta Sălcudeanu observă o continuitate a autobiograficului, continuitate ce ștanțează atât proza, cât și jurnalul lui Paul Goma:

"Literaritatea mărturiei sale se apropie pînă la confuzie de terestritatea ficționării. Este dificil să aplici scrisului său o grilă de lectură. (...) El s-a despărțit pe jumătate de literatura artistă, pronunțîndu-se, în ciuda micilor recidive, pentru o literatură non-fiction."

Pentru Ruxandra Cesereanu, romanele Patimile după Pitești și Ostinato dezvoltă o ficțiune șocantă, în prelungirea memorialisticii auctoriale (Gherla, Culorile curcubeului ‘77, Soldatul cîinelui); ele pot fi cartografiate, conglomerând paradisul pierdut al inocenței și al copilăriei basarabene în Din Calidor, purgatoriul ambiguizat în Ostinato și infernul concret în Patimile după Pitești. Personajul ultimului roman pomenit, Eugen Țurcanu, prin însăși fizionomia, respectiv: mirosul său imposibil de definit, aruncă lectorul în iad.

Reeducatorul de la Pitești desemnează figura torționarului neîncărcat de nici o culpă, total dedicat și automatizat în profesia sa; el este străinul care aspiră la statutul de ales, prin zelul și sângele rece cu care înțelege să acteze în repartizarea și în implementarea spaimei și a terorii în sinele damnatului. Paul Goma îl așază în proximitatea a două personaje dostoievskiene: Marele Inchizitor din Frații Karamazov și Verhovenski din Demonii. Țurcanu este, cel puțin, ambivalent în misteriosul său, căci, deși înlăuntrul Gulag-ului performează aidoma unui stăpân absolut, cu drept de viață și de moarte asupra deținuților pe care și-i dorește reduși la staza de obiect, de animal. El "vindecă", bineînțeles, pervertit, complet răsturnat!, încăpățânarea și rezistența la uniformizare într-un noi tovărășesc al osânditului:

"- Eu scriu adivărata Evanghelie – Evanghelia după Țurcanu! Dacă Isus ar fi trecut prin mînili istea... He-he, nu mai ajungea el Cristos! N-ar mai fi existat nici creștinism!"

Patimile după Pitești

În spațiul celularului, Țurcanu chiar este alesul absolut, posedând și operând cu puteri negativizate în exces, dovedindu-se un maestru al torturii, ca mijloc de re-educare al încarceratului. Ținta supliciului acestuia este corpul, ca etapă intermediară la-ndemână spre infestarea sufletului, iar damnații sunt cobai în aplicarea desăvârșită a torturii: dacă Vasile Pop este proprietatea exclusivă a lui Țurcanu, accesul celorlalți străini la el fiind complet interzis, și dacă acestuia i se aplică tactica re-educării prin horcăieli, gemete și răcnete, Bogdanovici este schingiuit, însângerat, tumefiat, devorat cu încetinitorul. Damnații devin mărci ale metastazei animaliere, amprentați de disperare visceralizată, dorindu-și moartea, deși ființează deja ca niște cadavre încă vii, resuscitate periodic pentru buna reușită a experimentului și a tehnicii torturii. Moartea și-o vizualizează ca stație terminus, salvatoare din iad, iar atunci când scapă vigilenței străinului și izbutesc performarea sinuciderii, aceasta se consumă în parametrii maximi ai cruzimii, damnații sfâșiindu-și de-a dreptul carnea pentru a le țâșni sângele din vene, oprind astfel brutal  pulsul vieții. Pervertirea atinge punctul culminant odată cu scena diabolică a botezului în latrină:

"Sărbătorim Patimile: Grigoraș, ca student la Teologie, șade la masă, înconjurat de doisprezece ucenici. I-au pus pe umeri un cearceaf. Regizorul Țurcanu bate din palme: - Gata, creștini, începem! După Matei citire, cu cîntec înainte marș! (...) Mihai, cu nădragii lăsați peste bocanci și cocoțat pe tinetă, citește de pe placa de săpun ținută între palmele amîndouă (...) Bălan, chicotind și dînd din șolduri, se apropie de Grigoraș pe la spate și-i toarnă în creștet o gamelă plină cu ceea ce deșertăm noi în tinetă.(...) Femeia poartă gamela reumplută. Isus, cu mirul prelins pe frunte, pe ochi, pe bărbie, pe umeri, pe piept, începe împărtășania: Înmoaie degetele în gamelă, apoi le dă pe la gura creștinilor. Cînd îmi vine rîndul, mă feresc. (...) Sunt numaidecît imobilizat. Damaschin îmi prinde capul cu amîndouă mîinile și mă apasă sub urechi cu degetele mari, pînă casc gura mare-mare. (...)"

Înlăuntrul acestui iad torturant, Vasile Pop reușește parțial să-și construiască mini-universuri compensatorii, halucinante, onirice, cu efect cvasi-curativ asupra psihicului osânditului. După experimentul de la Pitești, în urma unui tratament riguros de spălare pe creier, Vasile Pop devine martor al acuzării în procesul Țurcanu. La treizeci de ani după episodul re-educării, damnatul, încă bântuit de figura torționarului său, scrie o carte. Aplicând un artificiu narativ evident, Paul Goma este vocea auctorială identificabilă îndărătul scrierii personajului său, Vasile Pop. Cartea nu mai exorcizează tenebrele experienței de la Pitești, ci o redă, pur și simplu, în cenușiul, grotescul și macabrul său, violentând lectorul prin realismul fidelizat pe care-l probează.

Damnatul Paul Goma nu se vindecă nici măcar parțial, el nu defulează, ci refulează convulsiv o lume infernală, al cărei prizonier mental este.