Estiu 1993 (în traducere: Vara 1993), apărut în 2017, o producție catalană, este probabil filmul care m-a emoționat cel mai mult în ultimul timp. E povestea unei fetițe care rămâne fără mamă și trebuie să locuiască cu unchii ei într-o zonă rurală. Cu toate că subiectul deja cere o anumită stare de spirit, faptul că e filmat din perspectiva unei fetițe, care încearcă să înțeleagă ce i s-a întâmplat, dintr-o dată, reprezintă centrul de greutate al filmului.

Încă din primele cadre, începem să deslușim situația Fridei (Laia Artigas, personajul principal), de 6 ani, într-o lume a adulților în care nu i se explică de ce mama ei a murit.

Enigma pe care o creează regizoarea catalană Carla Simón e ca să înțelegem treptat trăirile și sentimentele, dar și acțiunile sau reacțiile fetiței de-a lungul peliculei. Acest lucru face ca spectatorul să fie un prieten invizibil al Fridei. 

Copilăria e o perioadă în care o persoană acumulează cunoaștere, dar înseamnă și o descoperire a limitelor, senzațiilor, plăcerilor și relațiile cu ceilalți. Se poate spune că Frida își dă seama că e vulnerabilă și apropierea față de noua familie e o experiență, iar pierderea unei persoane dragi trebuie înțeleasă și nu îndepărtată.

Prin acest film se creează spațiul în care emoțiile nu sunt ascunse, ci lăsate la vedere pentru a putea construi relații interpersonale. În primul rând, prietenia pe care o are cu verișoara ei mai mică, Anna (Paula Robles), e o formă în care Frida continuă să experimenteze diverse stări printre care agitație, invidie, curiozitate, frica sau iubire.

În al doilea rând, relația pe care o are cu mătușa ei, care o face să înțeleagă că atunci când cineva apropiat dispare la un moment dat, relațiile afective cu cei care rămân alături, nu trebuie să fie aceleași, trece prin schimbări și capătă semnificații noi. Mătușa nu e mama, ci o persoană care o ajută să depășească experiența pierderii, momentul doliului. 

În această călătorie experimentală, în care Frida e protagonista, un element important e peisajul natural, într-o zona rurală, care ajută la reconectarea cu viața simplă, bucolică. Însă acest lucru poate fi înțeles nu numai ca e un fel de terapie pentru fetiță, ci o și apropiere față de natură, o libertate pe care n-o bănuise.

Frida explorează, caută, descoperă alternative la viața pe care o avusese înainte de a se muta la rudele ei (David Verdaguer și Bruna Cusí), însă nu o face într-o formă în care e obligată să conștientizeze situația prin care trece, ci e vorba de un joc, o modalitate ludică, o experiență.

Regizoarea reușește să ne transmită această idee a ludicului prin forma în care filmează: camera de filmat e la înălțimea Fridei, iar la începutul filmului fetița are o atitudine de voyeur, care dispare odată ce copila interacționează cu ceilalți. 

Acest film intim, personal, pentru că, de fapt, povestea Fridei e inspirată din viața regizoarei, încearcă să ofere o perspectivă asupra relațiilor afective, asupra faptului că poveștile se repetă, experiențele se împărtășesc, pot să fie asemănătoare, iar acest lucru ajută la înțelegerea și solidaritatea cu cei care pierd pe cineva la un moment dat.

Relațiile se fac și desfac, iar pentru asta e nevoie de un sprijin și înțelegere, de ajutor și de afecțiune. Toți suntem vulnerabili și fragili. Și ceea ce face Clara Simón prin acest film e o poetică a fragilității.