Revistă print și online

Când Dumnezeu se joacă alături de copii

Este sfârșit de ianuarie. Avem zăpadă, domn’e, avem și noi iarnă. Mulți or să zică meh, putea să stea sănătoasă la ea acasă, în munți, să nu mai vină. Că facturi mari, că frig, că fleșcăială. Da, așa este, însă (pauză de gândit).

Hai să vă mărturisesc ceva. Duminică am fost la Radu Vodă, la biserică. Îmi era dor să-mi regăsesc liniștea interioară după săptămâni de alergătură. Când se acumulează o suprasolicitare mentală, simt o nevoie ancestrală de a mă îndepărta de lume și a sta câteva minute într-o biserică. Să las liniștea să se așeze în mine. Este o liniște acompaniată de dascăli și preoți prin cânturile lor. O nevoie pe care corpul o are, dar la care sufletul jinduiește în fiecare zi.

Nu vreau să deschid cutia Pandorei cu păreri despre credință, religie etc. Fiecare este liber să creadă în ce vrea și cum vrea. Eu cred în starea asta și aici mă regăsesc. Revenind. Am plecat pe jos din Unirii, din gura de metrou A, până la mănăstire. Un drum plăcut. Zăpada fleșcăia sub bocancii mei și mă arunca instantaneu în cealaltă viață a mea trăită în Brașov. Și era bine. Aerul ușor înțepător. Undeva în jur de zero grade. O vreme taman bună de mers. Trec de blocuri și slujba începe să se audă. Datorită poziției mănăstirii, undeva sus pe deal, incantațiile formează un cor deasupra mea, de zici că vin direct din cer. Sunt acolo și coboară spre mine. Sau oare eu trebuie să mă ridic? Nu știu. Cert e c-o nouă stare mă cuprinde și-mi doresc să ajung cât mai repede sus, pe colină. Îmi iau o lumânare mare pe care o aprind la icoana Sfântului Nectarie. Mirosul tămâii se ridică deasupra mea și mă regăsesc. E o stare de pace. După care trec pe lângă oameni. Stau și se roagă în curtea mănăstirii. Pe partea cu altarul, fix lângă mormântul părinților bisericii, câțiva copii se joacă. Se aleargă și aruncă un bulgăre. Au ridicat și un om de zăpadă. I-au pus inclusiv nas din morcov, plus două crenguțe. Slujba continuă. Din difuzoare vocea dascălilor se împletește cu cea a copiilor și sunt în mine. Mă revăd copil și mi-e bine. E mai simplu. Probleme nu sunt. Grijile se împart între ieșitul afară și teme. Iar liniștea se așază.

Rămân afară. În Biserică sunt prea mulți oameni. Stau sub copacul de lângă lumânări și la câteva secunde îmi cade câte o picătură pe frunte. Zăpada începe să se topească. Și e mai simplu așa.

După care dascălii ies din diverse uși către curte și zâmbesc. Se uită la copii și zâmbesc. Sunt tineri. Nu e poliție aici. E doar o stare de bine. O coadă se formează în dreptul foișorului. Se dă anafură. Oamenii rămân calmi și își așteaptă rândul. După ziduri câteva mașini claxonează. Un sul de pungi de unică folosință se dă din mână în mână. Iau una și aștept. Punga se umple. Mi-e foame. Iau o bucățică de anafură. E pâine domnească. Tare bună. Pun punguța în buzunarul gecii, să o duc acasă. Să ia și iubita mea. Și mi-e bine.

Azi Dumnezeu s-a jucat alături de copii.

Dorian DRON

Prozator, cu un master în creative writing la Litere, a publicat romanele Scara (AB4), 2018 și Amintirile unui spălător auto (2020). Este prezent în publicațiile literare și este autorul site-ului blogullor.ro